Gânduri care rămân

Din când în când,

îmi mai vine câte un Gând…
Nu-l chem.

Nu-l provoc.

Nu-l aștept.
Dar vine.
Și, culmea,

nu mă întreabă dacă am timp.
Intră direct, ca un prieten vechi
ce știe codul inimii mele
mai bine decât mine.

Uneori vine ca o ploaie liniștită
ce-mi spală grijile de pe frunte.
Alteori, ca un tunet
care-mi zdruncină certitudinile.

Vine și stă cât vrea.
Nu negociază.
Nu se justifică.
Doar îmi arată o oglindă.
Alta decât cea din baie.

În ea nu-mi văd chipul,
ci adevărul

pe care l-am tot amânat.

Gândul acela —
nu e nici înțelept, nici fatal.
E doar sincer.
Atât de sincer încât doare.
Sau vindecă.
Sau și una, și alta.

Din când în când,

îmi mai vine câte un Gând…
Și atunci mă opresc.
Și-l ascult.
Și mă ascult.

Pentru că poate, doar poate,
Gândul ăla care vine din senin
e chiar sufletul meu
care încearcă
să-mi spună ceva
ce am uitat să aud.

Cristian Radu