Ultimul cuvânt pentru Charlie Kirk
În timp ce lumea se oprea în loc, politicienii noştri au continuat să fie „ocupaţi”: tăieri de bugete cu aer de austeritate, „înlocuirea” celor patru proiecte de modernizare a unor hidrocentrale ridicate înainte de 1989 cu parcuri de panouri fotovoltaice puse la înaintare ca „viitor verde”.
În schimb, o parte din societatea civilă s-a bucurat, mai ales acele personaje „cablate“ la diverse finanţări, care, după ani de invizibilitate, au început să devină vizibile, poate chiar prea vizibile.
Nu l-am cunoscut pe Charlie Kirk.
Nu l-am ascultat.
Nici nu ştiam că fusese împuşcat.
Până ieri. Ieri, în mai puţin de două ore, am înţeles dimensiunea acestei drame. O dramă care nu mai aparţine doar Americii, ci şi Europei, şi, inevitabil, României. Ma straduiesc să rămân la mijloc, fără să înclin balanţa, să fiu doar observator al faptelor şi ascultător al vorbelor.
Nu mai fac politică, dar înţeleg politica. Şi tocmai de aceea văd cât de slabi sunt politicienii de astăzi.
Am scris despre proşti, despre idioţi, despre meritocraţie – nu ca să par deştept, ci pentru că sunt. Şi pentru că prea puţini mă mai pot fenta. A fi „băiat bun” nu înseamnă a fi fraier. Lumea e împărţită în două tabere, România la fel. Rămân tot mai puţini „pe mijloc”, de unde se vede limpede totul.
Ce e cel mai rău însă e că toate „latrinele desfundate:“ în ultimele zile au rupt legăturile dintre aceste tabere. Inclusiv aici, la noi.
A murit un om, în timp ce vorbea la mii de tineri. Astăzi milioane îl plâng – ca pe un frate, ca pe un părinte spiritual, ca pe un lider.
Recunoştinţa ar fi să se oprească acest calvar al urii.
Nu cred că se va întâmpla.
Şi atunci? Atunci, fiecare zi ne va aduce câte ceva.
Nu neapărat ceva bun.
Politicienii noştri sunt epuizaţi. Nu mai au legătură cu poporul.
Minciunile ies la suprafaţă una câte una, crude, nemestecate. Cei care le-au propagat se uită miraţi în jur şi încep să-şi pună întrebări despre propriul viitor.
Din România nu a plecat niciun cuvânt de condoleanţe.
Nici pentru familia lui Charlie Kirk, nici pentru americani. Şi asta, deşi eram asiguraţi de un domn în costum cu cravată albastră că relaţiile româno–americane sunt în ordine şi că se lucrează la o vizită prezidenţială la Washington. Când? Poate la anul. Care Preşedinte? Nu ni s-a spus.
Înţelegem aproape totul. În caz că mai aveam dubii, acum nu mai avem.
România tace.
România se uită în altă parte.
România îşi linge propriile răni birocratice şi politice.
Ultimul cuvânt pentru Charlie Kirk?
Un om a murit, lumea vorbeşte, România tace. Şi în tăcerea asta se aude adevăratul gol al acestei ţări.
Cristian Radu
Redactor şef
