Bugetăm educația pentru România de mâine sau adaptăm copiii la bugetul de astăzi?

Dincolo de stire18 minutes ago4 Views

Cristian Radu | News Connect

DINCOLO DE ȘTIRE — EPISODUL I

Ministerul Educației și Cercetării a pus în consultare publică proiectul metodologiei pentru fundamentarea planului de școlarizare 2027–2028. Documentul propune ca, în orașe, clasele să funcționeze cu cel puțin trei elevi peste efectivul mediu stabilit de lege. Pentru municipii, clasele ar urma să fie planificate cu cel mult doi elevi sub limita maximă legală.

Deocamdată, este un proiect, nu o regulă adoptată. Dar direcția propusă este suficient de importantă pentru a deschide o discuție mai amplă: construim bugetul educației pornind de la oamenii de care România va avea nevoie sau adaptăm școala la banii pe care statul decide că îi mai poate aloca?

Dincolo de știre

Când discutăm despre bugetul educației, pornim aproape întotdeauna de la aceeași întrebare: câți bani își permite statul să cheltuiască?

Poate că întrebarea este pusă invers.

Înainte de a stabili cât alocăm educației, ar trebui să știm ce fel de țară vrem să construim, ce economie dorim să avem peste 10–15 ani și ce oameni trebuie pregătiți pentru a o susține.

Altfel, nu bugetăm dezvoltarea României. Încercăm doar să facem școala să încapă în limitele unui buget stabilit fără o destinație strategică suficient de clară.

România investește mai puțin decât media europeană

În anul 2024, statele Uniunii Europene au alocat educației, în medie, 4,8% din produsul intern brut. România a alocat aproximativ 4% din PIB, aflându-se, alături de Italia, printre țările cu cele mai reduse ponderi din Uniune.

Diferența de 0,8 puncte procentuale poate părea redusă într-un tabel. Raportată la dimensiunea economiei românești, ea înseamnă însă miliarde de lei care nu ajung anual în școli, laboratoare, infrastructură, pregătirea profesorilor și serviciile de sprijin pentru elevi.

Procentul din PIB nu explică singur calitatea unui sistem educațional. Contează și modul în care sunt folosiți banii, capacitatea administrativă, pregătirea profesorilor, programele școlare și legătura dintre școală, universitate și economie.

Dar un sistem subfinanțat constant nu poate recupera decalajele numai prin comasări, reorganizări și redistribuirea acelorași resurse insuficiente.

Clasele din România și mediile europene

Uniunea Europeană nu impune un efectiv unic pentru o clasă. Fiecare stat își organizează sistemul în funcție de infrastructură, distribuția populației și propriile politici educaționale.

Există însă medii comparabile.

Potrivit raportului OECD „Education at a Glance 2026”, în anul 2024 o clasă din România avea, în medie, 19 elevi în învățământul primar și 20 în cel gimnazial. Mediile celor 25 de state europene incluse în comparație erau de 19, respectiv 21 de elevi.

Nivel de învățământRomâniaMedia UE-25
Primar19 elevi19 elevi
Gimnazial20 de elevi21 de elevi

La prima vedere, România nu are clase mai numeroase decât media europeană. Media națională ascunde însă diferențe importante: clase mici în localități depopulate și clase supraaglomerate în municipii și în zonele aflate în dezvoltare.

Problema nu este doar câți elevi are România într-o clasă medie. Contează unde se află acești elevi, ce spații au la dispoziție și cât timp poate acorda profesorul fiecăruia.

Mai puține ore de instruire

Comparația devine mai îngrijorătoare atunci când analizăm timpul efectiv petrecut în procesul educațional.

Elevii români acumulează puțin peste 6.000 de ore obligatorii de instruire în ciclurile primar și gimnazial. Sunt cu aproximativ 1.600 de ore mai puțin decât media OECD.

Această diferență nu poate fi compensată automat prin programe mai încărcate, teme pentru acasă sau efortul individual al familiilor.

Mai puține ore de instruire, clase mai aglomerate în marile orașe și mai puțin timp acordat individual elevului nu pot produce, împreună, o creștere reală a calității.

Solidaritatea externă nu anulează responsabilitatea internă

România a sprijinit și continuă să sprijine Ucraina. Este o opțiune de securitate, politică externă și solidaritate cu un stat atacat.

Consiliul Fiscal a preluat estimarea potrivit căreia sprijinul acordat Ucrainei între februarie 2022 și iunie 2025 a fost de aproximativ 1,5 miliarde de euro, echivalent cu o medie anuală apropiată de 0,2% din PIB.

Valoarea completă nu este cunoscută public. Sprijinul militar este în mare parte clasificat, iar bugetul de stat nu conține o poziție distinctă care să permită însumarea tuturor formelor de ajutor.

Nu avem dovada că banii acordați Ucrainei au fost luați direct din bugetul educației. Cele două valori nu pot fi scăzute mecanic una din cealaltă.

Dar fiecare opțiune strategică are un cost, iar statul are obligația să explice transparent cât cheltuiește, de unde provin banii și cum sunt protejate prioritățile interne.

Situația este cu atât mai sensibilă cu cât reforma educației din Ucraina poate afecta, începând din septembrie 2027, clasele liceale din mai multe comunități românești. În regiunea Cernăuți funcționează peste 30 de instituții cu ciclu liceal și predare în limba română, iar reprezentanții comunității avertizează că aplicarea uniformă a criteriilor demografice poate restrânge rețeaua existentă.

România are dreptul și obligația să solicite ca apropierea Ucrainei de Uniunea Europeană să nu producă un regres al educației în limba română.

Solidaritatea nu exclude reciprocitatea. Sprijinul acordat unui stat vecin nu presupune renunțarea la apărarea comunităților românești și nici abandonarea propriilor priorități naționale.

Ce oameni vrem să pregătim?

România vorbește despre deficitul de profesori, medici, ingineri, specialiști IT, tehnicieni și meseriași. Vorbește despre digitalizare, energie, industrie de apărare, transport inteligent, sănătate modernă și competitivitate.

Toate aceste domenii au nevoie de oameni bine pregătiți. Iar oamenii nu apar în anul în care economia constată că are nevoie de ei. Formarea lor începe cu mult înainte, într-o clasă în care profesorul trebuie să aibă timpul și instrumentele necesare pentru a observa fiecare copil.

Un program de țară ar trebui să ofere răspunsuri la câteva întrebări:

  • Ce sectoare economice vrem să dezvoltăm?
  • Ce competențe vor fi necesare peste 10–15 ani?
  • Câți profesori, medici, ingineri și tehnicieni trebuie pregătiți?
  • Unde trebuie construite școli, licee și campusuri?
  • Cum sunt sprijiniți copiii din comunitățile vulnerabile?
  • Cât trebuie investit astăzi pentru rezultatele dorite mâine?

Abia după stabilirea acestor obiective ar trebui construit bugetul educației.

În lipsa lor, riscăm să procedăm invers: fixăm limita cheltuielilor, reducem numărul claselor, comasăm unități și adaptăm educația la ceea ce mai rămâne disponibil.

Economia imediată și costul întârziat

O clasă mai numeroasă poate genera o economie bugetară rapidă. Sunt necesare mai puține formațiuni, mai puține norme didactice și, aparent, mai puține spații.

Costurile reale apar mai târziu.

Apar atunci când elevii acumulează lacune, când abandonul școlar crește, când universitățile trebuie să recupereze ceea ce școala nu a consolidat și când firmele reclamă lipsa forței de muncă bine pregătite.

Nu putem afirma că obiectivul guvernanților este formarea unor oameni mai puțin pregătiți și mai ușor de condus. Nu avem o dovadă pentru o asemenea intenție.

Putem observa însă că subfinanțarea, reducerea timpului de instruire și aglomerarea claselor pot produce exact acest efect.

Un sistem care încurajează conformarea, dar investește insuficient în gândire critică, competență și autonomie nu pregătește cetățeni capabili să dezvolte România. Pregătește, în cel mai bun caz, oameni care se adaptează la ceea ce li se oferă și execută ceea ce li se cere.

Întrebarea care rămâne

Educația nu este o fabrică în care productivitatea crește dacă același profesor „procesează” mai mulți elevi. Și nici o cheltuială care trebuie redusă până când încape într-un tabel.

Este infrastructura umană a unei țări.

De aceea, întrebarea esențială nu este cât ne permitem să cheltuim pentru educație. Întrebarea este: bugetăm pregătirea copiilor care vor trebui să dezvolte România sau adaptăm copiii și școala la limitele unui buget construit în absența unui proiect de țară?

Dacă nu știm ce Românie vrem să construim, vom continua să calculăm câți elevi încap într-o clasă. Nu și câți dintre ei vor mai putea construi România.

Seria continuă

Episodul al II-lea: Clase mai aglomerate din 2027. Ce înseamnă noua metodologie pentru școlile Brașovului

Vom analiza efectele concrete ale proiectului: câți elevi ar putea ajunge într-o clasă, câte formațiuni și posturi pot fi afectate și ce se întâmplă într-un oraș în care numeroase școli funcționează deja în două schimburi.

Episodul al III-lea: Când elevii de astăzi vor ajunge la universitate. Cine va plăti recuperarea educației pierdute?

Vom urmări efectul în lanț asupra universităților, standardelor academice, formării profesorilor și economiei: ce se întâmplă când absolvenții ajung la facultate cu lacune, generațiile devin mai puțin numeroase, iar finanțarea continuă să depindă de numărul studenților?

Surse: proiectul Ministerului Educației și Cercetării privind fundamentarea planului de școlarizare 2027–2028; Eurostat; Comisia Europeană; OECD – „Education at a Glance 2026”; Consiliul Fiscal al României; BucPress Cernăuți.

.

Leave a reply

Loading Next Post...
Follow
Sidebar
Loading

Signing-in 3 seconds...

Signing-up 3 seconds...