Claudia Rosu – Senior editor I News Connect
Două romane, două coșmaruri, aceeași țintă: omul care își iubește stăpânul. Diferă drumul.
În „Minunata lume nouă”, Aldous Huxley descrie un totalitarism evoluat, motivat de dorința de stabilitate. L-a întemeiat forța, dar Controlorii au trecut la metode mai lente și mai sigure. Omul nu se naște, se fabrică: fecundat în laborator, condiționat din stadiul de embrion prin nutriție și stimuli, apoi „decantat”. Prin hipnopedie – formule morale șoptite în somn, repetate de zeci de mii de ori – și prin condiționare neo-pavloviană – șocuri electrice aplicate bebelușilor ca să urască cărțile și natura –, fiecare învață să își iubească locul în castă. Ura de natură e calculată: natura e gratuită, iar statul trăiește din consum. Soma, drogul euforizant distribuit de stat, șterge orice tristețe. Familia trebuie interzisă: e rușinoasă, „părinți” e un cuvânt obscen, iar sloganul e „Toată lumea aparține tuturor”. Cărțile vechi stau sub cheie, iar istoria, spune Controlorul, e „o prostie”. Deviza Statului Mondial: „Comunitate, Identitate, Stabilitate”. Cuvântul „libertate” nici nu apare.

În „1984”, George Orwell descrie Oceania, un totalitarism motivat de setea de putere, care se impune prin frică, vizibil și agresiv. Trecutul e rescris aproape minut cu minut, iar originalele dispar, ca Partidul să fi avut mereu dreptate. Ministerul Adevărului face propagandă, Ministerul Iubirii torturează, Ministerul Păcii poartă război, Ministerul Abundenței raționalizează.
Big Brother e peste tot.
Realitatea nu mai aparține lumii, ci Partidului: cine controlează prezentul controlează trecutul. Dragostea, prietenia, compasiunea devin afronturi: Partidul vrea pentru sine ultimul refugiu al omului, emoțiile. Ascultarea nu îi ajunge. Vrea să fie iubit.
În Oceania, iubirea se smulge prin durere, după abatere, om cu om; în Statul Mondial se fabrică prin plăcere, înainte de naștere, la scară industrială. Partidul exploatează emoțiile, Controlorii le anesteziază. Partidul falsifică trecutul, Controlorii îl declară inutil. Puterea din Oceania trăiește din lipsă: războiul permanent înghite surplusul, ca nivelul de trai să nu crească; cea din Statul Mondial, din belșug. Și fiecare lume o conține pe cealaltă: în Oceania, majoritatea, prolii, e ținută nu atât prin teroare, cât cu filme, fotbal, bere și jocuri de noroc.
Un detaliu savuros: Huxley îi fusese profesor de franceză lui Orwell, la Eton. În 1949 i-a scris că stăpânii lumii vor descoperi că e mai eficient să-i condiționezi pe oameni să-și iubească servitutea decât să-i ții cu bâta și închisoarea.
Unde ne aflăm noi? Ne ține în frâu frica sau plăcerea, lipsa sau belșugul? Care dintre aceste distopii vă este mai familiară și de ce?
Când aveam vreo opt ani, am găsit în podul casei bunicii o carte, Aelita, un SF scris de unul, Tolstoi, despre care urma sa aflu mai târziu. Acolo era descris un cer brăzdat de mașini zburătoare care purtau câte un om, dronele din prezent.
Așa că, de ce nu aș crede că azi trăim in societățile lui Orwell sau Huxley?…
P.S. “Nu mai suntem în situația în care legitimitatea unor alegeri să se rezume la numărarea corectă a voturilor. Trebuie să ne uităm la cum se desfășoară campania și, mai ales, la modul în care cetățenii pot să-și formeze opiniile” (Nicușor Dan, ieri, 6 noiembrie 2026)