Cristian Radu | News Connect
Există o tăcere care ține de disciplina unei instituții. Și există o tăcere care protejează confortul unei cariere. Din afară pot semăna. Diferența se vede în ceea ce face omul atunci când are obligația, competența și posibilitatea să intervină.
Textul „De ce tac generalii?”, publicat sub semnătura comandorului în rezervă Ștefan Popa și preluat de Romanian Global News, atinge această neliniște: ce mai înseamnă răspunderea asociată gradului militar atunci când societatea așteaptă explicații, iar oamenii învestiți cu autoritate par să se retragă în prudență? Autorul relatează și o discuție în care spune că opiniile sale critice au fost întâmpinate cu etichete politice. Este mărturia lui, nu o probă împotriva întregului corp militar. Dar întrebarea merită discutată.
Mai ales într-un spațiu public în care celui care vorbește i se caută tabăra înainte să i se examineze argumentul.

Militarii în activitate au restricții legale privind exprimarea publică a opiniilor politice, apartenența la partide și propaganda în favoarea acestora. A le cere să devină opozanți politici la microfon înseamnă a le cere să încalce cadrul pe care au datoria să-l respecte.
Răspunderea profesională se exercită însă și fără camere de televiziune: prin evaluări oneste, avertismente transmise celor competenți, decizii asumate și refuzul de a cosmetiza realitatea pentru liniștea superiorului.
Publicul nu cunoaște fiecare raport intern. Absența unei declarații nu dovedește, singură, absența unei intervenții. Dar nici invocarea disciplinei nu poate deveni un răspuns universal la întrebările despre eșecuri.
Constituția include între misiunile armatei garantarea democrației constituționale. Această responsabilitate nu îi acordă dreptul de a substitui autoritățile civile sau de a arbitra competiția politică.
Țara nu poate fi administrată prin așteptarea unui salvator în uniformă. Are instituții civile care trebuie să răspundă pentru deciziile lor.
În cazul celor trecuți în rezervă, experiența acumulată poate servi dezbaterii publice. Ei pot explica riscuri, pot pune întrebări incomode și pot ajuta publicul să distingă între amenințare și exagerare.
Gradul nu îi transformă în specialiști universali. Dar atunci când își invocă autoritatea profesională, este firesc să li se ceară argumente și consecvență. Ce susțin? Pe ce date? Ce soluții propun? Aplică aceeași exigență indiferent cine guvernează?
Tăcerea devine greu de apărat moral atunci când este selectivă: discreție deplină în fața unei probleme publice, mobilizare exemplară când este atins propriul avantaj.
Criteriul îi privește însă și pe profesorul universitar, magistratul pensionat, fostul director sau expertul instalat confortabil într-un consiliu de administrație. Autoritatea acumulată în serviciul unei instituții presupune o răspundere care nu dispare odată cu predarea biroului.
Pensia nu dovedește cumpărarea tăcerii. O asemenea acuzație cere probe. Ceea ce putem judeca este raportul dintre principiile proclamate și comportamentul observabil.
Mesajul radical găsește teren acolo unde explicațiile instituțiilor nu răspund experienței cotidiene. Omului care așteaptă un serviciu public decent nu-i ajunge să i se spună că indicatorii arată bine. El își măsoară viața în facturi, drumuri la ghișeu și probleme nerezolvate.
În această distanță poate intra discursul care promite să explice totul printr-un singur vinovat. Oferă certitudine, indignare și sentimentul că, în sfârșit, cineva spune ceea ce ceilalți ascund.
Pe rețelele sociale, un asemenea mesaj poate fi distribuit înainte de a fi verificat. Verdictul „singurul care spune adevărul” ajunge uneori la cititor înaintea argumentelor.
Nici presa tradițională, nici cea care se declară alternativă nu dețin un certificat de infailibilitate. O redacție mare poate evita o întrebare incomodă. Un site mic poate publica o investigație solidă. Dar o platformă care atacă permanent „sistemul” poate exploata nemulțumirea la fel de bine cum o instituție poate încerca să o ascundă sub comunicate.
Contează ce demonstrează fiecare.
A critica guvernul nu înseamnă automat a respinge democrația. A vorbi despre suveranitate nu dovedește ostilitate față de aliați. Opiniile radicale, suveraniste și antisistem nu sunt categorii identice.
Tot astfel, invocarea patriei, a lui Dumnezeu sau a uniformei nu certifică adevărul unei afirmații.
Dacă un argument este fals, se arată unde. Dacă reproduce propagandă, se demonstrează mecanismul. Dacă o acuzație nu are dovezi, i se cer dovezile.
„Putinist”, „globalist”, „trădător”, „vândut”: rostite fără demonstrație, asemenea etichete închid conversația exact înaintea întrebării importante.
Folosirea lor abuzivă compromite și avertismentele întemeiate. Dacă orice critic devine agent străin, acuzația își pierde sensul. Dacă orice instituție este declarată parte a unei conspirații, nicio probă nu mai poate corecta povestea.
Respectul pentru religie și tradiție poate coexista cu examinarea faptelor. Atașamentul față de alianțele României poate coexista cu o critică severă a guvernării. Cetățeanul nu este obligat să aleagă între aceste poziții doar pentru că unei tabere îi convine să le declare incompatibile.
Întrebarea comandorului Ștefan Popa exprimă o dezamăgire față de oameni de la care se așteaptă verticalitate. Dar ar fi prea comod să punem întreaga răspundere pe umerii generalilor și să ne retragem în public.
Unde sunt explicațiile decidenților? Unde sunt întrebările insistente ale presei? Unde sunt organizațiile profesionale atunci când competența este înlocuită prin obediență? Cât din prudența elitelor reprezintă responsabilitate și cât este calcul personal?
O societate își pierde reperele și când oamenii competenți descoperă că pot avansa mai ușor fără să deranjeze. Locul rămas liber este ocupat de cei pentru care volumul vocii ține loc de argument.
De aceea, întrebarea „De ce tac generalii?” trebuie urmată de altele: cine avea datoria să intervină, ce putea face, ce a făcut și unde se vede rezultatul?
Acolo începe răspunderea. Restul poate rămâne ceremonie.
Când competența tace și eticheta răspunde, puterea scapă de explicații, iar impostura primește microfonul.
Foto: IA