Alegoria pixurilor – Despre responsabilitate și conștiință

(din volumul “Director la Stat”)

În fața mea stătea un suport cu pixuri.
Roșu.
Albastru.
Argintiu.
Unele simple, altele elegante.
Unele primite cadou, altele cumpărate în grabă.
Păreau obiecte fără greutate. Instrumente. Consumabile.
Și totuși, de multe ori, în liniștea biroului, am înțeles că ele nu erau doar pixuri.
Erau simboluri.
Alegerea unui pix părea un gest banal.
Dar nu era.
Pentru că nu alegeam doar un obiect. Alegeam momentul în care urma să scriu ceva ce putea rămâne.

1. Instrumentul și puterea
Pixul este neutru.
El nu decide.
Nu judecă.
Nu cântărește.
Scrie ce i se dictează.
Dar în mâna unui director, pixul poate deveni mai mult decât un instrument.
Poate deveni:
o aprobare, o respingere, o numire, o revocare, o sancțiune, un buget, un contract.
O semnătură.
Și o semnătură poate produce consecințe reale.
Aici începe responsabilitatea.

2. Culoarea nu schimbă greutatea
Uneori luam pixul roșu
– autoritar, vizibil.
Alteori pe cel albastru – rațional, echilibrat.
Alteori pe cel argintiu – rece, tehnic.
Dar culoarea nu schimba greutatea deciziei.
Greutatea nu stă în pix.
Stă în conștiință.
Pentru că decizia nu este niciodată despre cerneală. Este despre efect.

3. Promisiunea tăcută
Am avut întotdeauna un principiu simplu:
Soarta niciunui om nu trebuie să stea în pixul meu.
Nu în sensul că nu aș decide. Ci în sensul că nu aș decide arbitrar.
O semnătură nu trebuie să fie:
impuls,
orgoliu,
represalii,
comoditate.
O semnătură trebuie să fie rezultatul unei reflecții.
În administrația publică, pericolul cel mai mare nu este abuzul vizibil.
Este rutina.
Când puterea devine obișnuință, decizia devine reflex, iar reflexul poate deveni nedreptate.

4. Destinele nu sunt documente
Într-un dosar, oamenii devin:
funcții, cifre, performanțe, abateri, indicatori.
Dar în afara dosarului, ei sunt:
familii, temeri, aspirații, demnitate.
Un „da” sau un „nu” poate fi, pentru semnatar, un gest administrativ. Pentru celălalt, poate fi o cotitură.
De aceea, fiecare semnătură trebuie să fie precedată de un moment de liniște.
Nu de ezitare paralizantă. Ci de luciditate.

5. Ce rămâne
Pixurile se schimbă.
Funcțiile se schimbă.
Mandatele trec.
Dar ce scrii rămâne.
Uneori rămâne în arhive.
Alteori rămâne în memoria oamenilor.
Și memoria este mai durabilă decât orice document.

6. Lecția finală
Alegoria pixurilor nu este despre obiecte.
Este despre un principiu:
Puterea nu trebuie să devină rutină.
Semnătura nu trebuie să devină automatism.
Decizia nu trebuie să fie desprinsă de conștiință.
Într-un suport banal, cu pixuri diferite, am învățat o lecție simplă:
Nu instrumentul este periculos.
Ci indiferența celui care îl ține în mână.
„Nu pixul hotărăște destinul, ci conștiința celui care semnează.”

Cristian Radu

News Connect I ContraPunct