AMEPIP și paradoxul raportului final. L-am întâlnit la RATBV. Acum îl vedem chiar în interiorul Agenției

DINCOLO DE ȘTIRE

Cristian Radu | News Connect

În urmă cu cinci zile, News Connect întreba ce a făcut AMEPIP cu Raportul 260, finalizat la 13 august. Întrebarea rămâne fără un răspuns public complet. Dar povestea „raportului final” are pentru mine și un precedent. În două proceduri de selecție pentru Consiliul de Administrație RATBV am întrebat AMEPIP ce se poate face în timpul procedurii, atunci când apar probleme. Răspunsurile mă trimiteau, în esență, către raportul final. Numai că raportul final venea după consumarea etapelor decisive. Astăzi, AMEPIP are pe propria masă un raport final. Și putem vedea cât valorează, în practică, un asemenea document.

Acum cinci zile am lăsat o întrebare deschisă

News Connect publica articolul:

„Raportul 260 există de peste o lună. Ce a făcut AMEPIP cu propriile concluzii?”

Faptele confirmate atunci erau suficient de clare.

AMEPIP anunțase existența a șapte sesizări privind posibile fapte de hărțuire pe criteriul de sex și hărțuire morală.

Comisia constituită pentru analizarea lor își terminase activitatea.

Rezultatul avea număr și dată:

Raportul final nr. 260 din 13 august 2026.

Raportul fusese transmis conducerii AMEPIP în aceeași zi.

La mai mult de o lună distanță, Agenția comunica faptul că demersurile instituționale pentru formalizarea și punerea în aplicare a măsurilor apreciate ca necesare erau încă în curs.

Cercetarea disciplinară continua separat.

Trebuie să păstrăm aceeași rigoare și astăzi: existența sesizărilor și a unei cercetări nu stabilește vinovăția persoanei reclamate. Conținutul integral al Raportului 260 nu este public, iar până la o soluție finală trebuie respectată prezumția de nevinovăție.

Dar întrebarea instituțională rămâne:

ce se întâmplă după raport?

Pentru mine, întrebarea nu este nouă

Am întâlnit-o înainte ca Raportul 260 să existe.

Nu în interiorul AMEPIP, ci într-un domeniu pe care Agenția trebuie să îl supravegheze: selecția administratorilor întreprinderilor publice.

Am participat la două proceduri pentru desemnarea membrilor Consiliului de Administrație RATBV.

Prima ridica, înaintea oricărei discuții juridice, o întrebare elementară de management.

Se organiza o întreagă procedură de selecție pentru ceea ce mai rămăsese dintr-un mandat:

aproximativ două luni.

Selecție.

Dosare.

Evaluări.

Interviuri.

Costuri.

Timp.

Pentru două luni.

Nu afirm că procedura era nelegală. Aceasta este o chestiune diferită.

Întrebarea mea era și rămâne una managerială:

care era rațiunea unei asemenea proceduri?

A urmat procedura pentru mandatul următor, iar prima aproape a dispărut din dezbaterea publică, acoperită de cea de-a doua.

A doua procedură. Alte întrebări

Și în timpul celei de-a doua selecții au apărut întrebări și suspiciuni privind modul de desfășurare.

Aici trebuie să fim foarte preciși.

News Connect nu afirmă că procedura a fost fraudată.

Nu afirmă că rezultatul a fost prestabilit.

Asemenea concluzii ar necesita probe.

Problema este alta.

În timpul procedurii am transmis AMEPIP sesizări și întrebări.

Iar răspunsurile reveneau, în esență, către același reper:

raportul final al procedurii, care urma să fie publicat de organizator.

Procedural poate exista o explicație.

Managerial apare însă un paradox.

Ce mai poți îndrepta după ce s-a terminat?

Să presupunem că un candidat observă o problemă în timpul unei selecții.

O semnalează.

Instituția de supraveghere îl trimite, în esență, către documentul final.

Dar raportul apare după consumarea etapelor decisive.

Candidații au fost evaluați.

Interviurile s-au încheiat.

Clasamentul a fost stabilit.

Câștigătorii au fost desemnați.

În acel moment întrebarea nu mai este numai dacă sesizarea candidatului era sau nu întemeiată.

Întrebarea devine:

ce mecanism instituțional există pentru a interveni înainte ca o eventuală neregulă să producă efecte?

Poate AMEPIP solicita verificări în timpul procedurii?

Poate determina remedierea unei etape?

În ce condiții poate cere reluarea ei?

Cine poate interveni atunci când apar indicii suficient de serioase?

Și, mai ales:

la ce folosește supravegherea dacă devine efectivă numai după consumarea faptului supravegheat?

Acum avem și cronologia raportului RATBV

În cazul procedurii pentru Consiliul de Administrație RATBV, mandatul 2026–2030, putem adăuga astăzi câteva repere documentate.

Procedura a fost declanșată în 2025.

Raportul final a fost întocmit la 18 decembrie 2025.

AMEPIP l-a analizat ulterior și, la 15 ianuarie 2026, a solicitat remedieri.

Raportul a fost apoi revizuit la 22 ianuarie 2026, aceasta fiind versiunea disponibilă în prezent pe site-ul RATBV.

Cronologia dovedește ceva important: intervenția documentată a AMEPIP asupra raportului s-a produs după încheierea etapelor de selecție.

Există însă o precizare necesară.

Data întocmirii raportului — 18 decembrie — nu dovedește automat și data la care documentul a devenit accesibil publicului. Aceasta trebuie stabilită separat.

Nu vom transforma ceea ce încă nu știm într-o certitudine.

Dar cronologia documentată întărește întrebarea:

ce mecanism are AMEPIP pentru a corecta o eventuală problemă în timpul procedurii, înainte ca raportul final să consemneze ceea ce deja s-a întâmplat?

Guvernanță prin oglinda retrovizoare

Am numit această situație:

guvernanță prin oglinda retrovizoare.

România a construit un mecanism sofisticat de guvernanță a întreprinderilor publice.

AMEPIP.

Experți independenți.

Comitete de nominalizare.

Indicatori.

Avize.

Rapoarte.

Termene.

Monitorizare.

Documentație.

Totul poate fi procedural corect.

Dar întrebarea managerială rămâne:

rezolvă sistemul problema pentru care a fost creat?

Pentru că o instituție de supraveghere care constată eventualele probleme numai după încheierea procesului seamănă cu:

o frână care funcționează după ce automobilul s-a oprit singur.

Iar acum AMEPIP are propriul raport final

Aici cele două povești se întâlnesc.

Nu prin fapte.

Nu prin persoane.

Nu prin acuzații.

Ci prin mecanism.

În cazul RATBV întrebarea mea către AMEPIP era, în esență:

ce se poate face înainte de raportul final?

În cazul actual întrebarea adresată AMEPIP este:

ce faceți după raportul final?

Raportul 260 nu mai este un document pe care îl așteptăm.

Există.

Are număr.

Are dată.

260 / 13 august 2026.

Este la conducerea Agenției.

Acum putem observa, chiar în interiorul instituției, ce forță administrativă are un asemenea document.

Nu amestecăm cele două cazuri

Trebuie spus explicit.

Acuzațiile de hărțuire din interiorul AMEPIP nu demonstrează nimic despre procedurile RATBV.

Iar întrebările privind procedurile RATBV nu reprezintă nicio probă privind acuzațiile formulate în interiorul AMEPIP.

Cele două planuri sunt diferite și trebuie să rămână diferite.

Numitorul comun este exclusiv instituțional:

capacitatea unei instituții de a identifica o problemă, de a o verifica și, atunci când există probe și temei legal, de a interveni înainte ca ea să devină fapt împlinit.

Asta este guvernanță.

Nu numai procedura.

Nu numai raportul.

Nu numai documentul final.

Ci capacitatea sistemului de a reacționa atunci când apare semnalul.

O arhitectură enormă pentru un obiectiv foarte simplu

OUG 109/2011 a pornit de la o idee greu de contestat: întreprinderile publice trebuie conduse profesionist, iar selecția administratorilor trebuie scoasă, pe cât posibil, din logica numirilor arbitrare.

În jurul acestui obiectiv am construit însă o arhitectură administrativă impresionantă.

Experți.

Comitete.

AMEPIP.

Termene.

Rapoarte.

Indicatori.

Avize.

Și foarte multă documentație.

Obiectivul poate fi însă exprimat într-o singură frază:

să ajungă oamenii potriviți la conducerea companiilor publice și să răspundă pentru rezultate.

Dacă sistemul nu poate demonstra că obține acest rezultat, trebuie analizat.