Gheorghe Baiulescu –  locul care încă nu există

Brașovul a avut primari gospodari. Oameni care, fiecare la timpul lui, au pus câte o cărămidă în orașul pe care îl vedem astăzi. Transformarea nu s-a întâmplat dintr-odată. A început în perioada interbelică, a continuat în comunism și a mers mai departe după Revoluție.

Dar orice construcție are un început.

Iar începutul acesta poartă un nume: Gheorghe Baiulescu.

Medicul format la Viena, profesor și om al locului, a fost primul primar român al Brașovului. Într-o vreme în care lucrurile nu erau deloc simple, a avut curajul să susțină introducerea limbii române în administrație și în școli. Astăzi pare firesc. Atunci era o alegere care ținea de identitate.

A fost primar în 1916 și prefect în 1919. Dar, dincolo de funcții, rămâne felul în care a înțeles orașul. Nu ca pe un loc de administrat, ci ca pe un loc de care ești responsabil.

A avut proprietăți importante. Printre ele, clădirea în care funcționează astăzi Școala Generală nr. 6 din Livada Poștei. Le-a dat orașului. Fără zgomot. Fără explicații lungi. Pur și simplu a dat mai departe.

Și poate tocmai de aceea, astăzi, se vorbește prea puțin despre el.

Uneori, când numele lui apare, discuția ajunge la case, la ce a fost și nu mai este în patrimoniul public. Dar omul se pierde printre detalii.

Și nu ar trebui.

Pentru că, într-un fel tăcut, el este încă aici. În felul în care Brașovul s-a așezat, în echilibrul lui, în direcția pe care a primit-o atunci și pe care a urmat-o mai departe.

Poate că a venit momentul să spunem mai clar această poveste.

Poate că Brașovul are nevoie de un loc în care să-și amintească începutul. Nu doar o „Sală a Primarilor”.

Poate chiar o Sală „Gheorghe Baiulescu”.

Nu pentru festivități. Nu pentru formă.

Ci pentru memorie.

Un loc simplu, în care să înțelegem că orașele nu se construiesc doar din planuri și proiecte, ci din oameni care, la un moment dat, au știut să facă ce trebuia.

Și, uneori, au făcut-o în liniște.

Exercitiu de imaginatie

Primul Primar al Brasovului, ne-ar spune probabil asa:

Fiți mai aproape de oameni.

Vorbiți-le frumos. Fără aroganță.
Oamenii sunt sufletul orașului. Iar sufletele lor sunt parte din Dumnezeu.

Nu le luați bucuria de a trăi. Nu le înlocuiți viața cu himere și nu le opriți ceea ce pot crea. Lăsați-i să încerce. Lăsați-i să greșească. Și voi ați făcut la fel.

Dar ajutați-i să nu rătăcească prea des. Spuneți-le că greșelile lor nu sunt doar ale lor. Pot schimba drumul unui oraș.

Lăsați spațiu. Între clădiri. În cartiere. În gândire.
Un oraș are nevoie să respire.

Folosiți ce aveți deja. Nu sufocați ceea ce spune povestea acestui loc.

Iubiți oamenii. Iubiți cultura. Iubiți istoria.
Spuneți-le celor tineri că nu a fost mereu așa. Că a fost greu. Arătați-le.

Orașul este și al lor.

Să-l iubească. Să-l respecte.
Așa cum un om matur își respectă viața.

Cristian Radu

Redactor șef