În „Familia” lui Iosif Vulcan. O noapte la Șinca Veche, printre cărți, genealogii și omul care a știut să descopere talentul

Cristian Radu | News Connect

Astăzi, toate știrile se opresc.

Va fi o zi fără ele.

Planeta se mișcă și fără noi. Politica își va continua disputele, economiile vor urca sau vor coborî, războaiele nu vor înceta, iar lumea își va produce, ca în fiecare zi, propriile urgențe.

Noi facem însă ceva ce ni se întâmplă foarte rar. Sau, poate, aproape deloc.

Ne întoarcem în timp.

Nu pentru a fugi de prezent, ci pentru a înțelege mai bine de unde venim.

Facem o călătorie prin câteva dintre timpurile, oamenii și ideile care au participat la construcția culturii și identității românești.

Și nu mergem oriunde.

Intrăm în Universul lui Iosif Vulcan.

Într-o lume a cărților și tiparului, a poeziei și gazetăriei, a oamenilor care scriau fără să știe dacă timpul îi va ține minte.

O lume în care un adolescent trimitea câteva versuri unei reviste, iar un om avea să vadă în ele ceea ce ceilalți încă nu puteau vedea.

Adolescentul se numea Mihail Eminovici.

Omul care a văzut se numea Iosif Vulcan.

Iar noi am ajuns, într-o seară de august, la Șinca Veche, încercând să aflăm ce mai poate spune povestea lor despre noi, cei de astăzi.

La Șinca Veche, în seara de 29 august, la Noaptea Muzeelor la Sate, ediția a IV-a, am intrat într-un loc în care trecutul nu stă cuminte în vitrine.

Pe pereți – fotografii, documente, arbori genealogici. În vitrine – cărți și publicații vechi, unele căutate și cumpărate după ani de documentare. În paginile îngălbenite ale revistei Familia – nume care aveau să intre în istoria culturii române.

Iar în mijlocul lor, povestea unui om pe care îl asociem aproape reflex cu Mihai Eminescu, dar despre care descoperim repede că a însemnat mult mai mult.

Iosif Vulcan.

M-am întors și eu în timp.

În anii de școală. Atunci când Mihai Eminescu a apărut în viața mea.

Abia mai târziu am făcut cunoștință, prin intermediul unor cărți, articole și profesori inspirați, cu Iosif Vulcan.

Evenimentul fusese anunțat ca o experiență culturală multimedia: tur al muzeului, povești despre Iosif Vulcan și Familia, filme, proiecții, podcast, poezie, muzică și creații realizate cu ajutorul inteligenței artificiale.

Dar cea mai puternică experiență a serii avea nevoie de ceva mai mult decât tehnologie.

Avea nevoie de memorie.

Înainte de Iosif Vulcan a fost o familie

Dr. Genica Vulcan, unul dintre oamenii care au construit muzeul și au recuperat o bună parte din această istorie, începe povestea de mult mai departe.

Nu din 1865, anul apariției revistei Familia.

Nici din 1866, anul întâlnirii editoriale cu Eminescu.

Ci cu câteva secole înainte.

Pe un perete al muzeului se desfășoară un impresionant arbore genealogic al familiei Vulcan, completat prin cercetări succesive.

În relatarea prezentată vizitatorilor, genealogia coboară către lumea boierească a Țării Românești și este pusă în legătură cu descendența lui Vlad Călugărul. Urmează generații de boieri și dregători, nume schimbate uneori după moșiile stăpânite, logofeți, vistieri, paharnici și oameni aflați în proximitatea puterii.

Este o genealogie spectaculoasă și tocmai de aceea trebuie citită cu precauția pe care o cere cercetarea istorică.

Dar un episod al ei devine esențial pentru a înțelege legătura familiei Vulcan cu Transilvania.

O execuție și un refugiu peste munți

În această succesiune apare Vâlcu Grădișteanu Mogoșescu.

Povestea transmisă la muzeu vorbește despre conflictul acestuia cu Șerban Cantacuzino și despre sfârșitul său violent, în 1679.

Mihail Vulcan, pe care tradiția genealogică îl leagă direct de această ramură a familiei, temându-se de domnitor, ar fi trecut în Transilvania și s-ar fi stabilit la Veza, lângă Blaj.

De aici începe un alt drum al familiei.

Un drum care va duce către Samuil Vulcan, episcopul greco-catolic al Oradiei, către ramura Vulcanilor din Șinca Veche și, câteva generații mai târziu, către Iosif Vulcan.

Pentru oamenii care au reconstruit arborele genealogic, istoria a adus și coincidențe tulburătoare.

Genica Vulcan povestește despre unul dintre membrii familiei care lucrase mult timp la fabrica de becuri din Fieni și care își amintea acea perioadă ca pe una dintre cele mai frumoase ale vieții sale.

Nu știa atunci că cercetările genealogice aveau să ducă rădăcinile îndepărtate ale familiei tocmai spre acea parte a țării.

„N-a știut povestea asta. Am aflat-o datorită istoricului”, spune Genica Vulcan.

Poate că într-o asemenea propoziție se află întreaga justificare a unui muzeu.

Un muzeu construit carte cu carte

Muzeul de la Șinca Veche nu este o colecție apărută peste noapte.

Cărțile au fost căutate. Edițiile au fost cumpărate. Publicațiile au fost recuperate. Arborele genealogic a fost completat. Memoriile familiei au fost citite și confruntate cu alte surse.

În vitrine apar astăzi volume de poezie, proză, traduceri, Panteonul român, numere din Familia și alte publicații ale epocii.

Genica Vulcan se oprește în dreptul lor și explică nu numai ce sunt, ci și cum au ajuns acolo.

Dintr-odată, muzeul nu mai este doar despre Iosif Vulcan.

Devine și povestea oamenilor care, la mai bine de un secol de la moartea lui, refuză să lase memoria să dispară.

Este și un îndemn de a lăsa ceva în urma noastră. Ceva care să aducă un plus de cunoaștere. O mărturie care să ne ajute să ne înțelegem mai bine identitatea culturală și națională.

Cât a scris Iosif Vulcan?

Răspunsul poate surprinde.

Pornind de la bibliografia operei, Genica Vulcan spune că a făcut propria numărătoare.

Rezultatul prezentat vizitatorilor: 216 poezii, 20 de traduceri de poezie din germană, 30 de nuvele, cinci nuvele traduse, cinci romane, cinci romane traduse din franceză, 49 de schițe și însemnări de călătorie și 326 de articole, biografii, disertații și discursuri.

La acestea se adaugă, potrivit aceluiași inventar, aproape 300 de scrieri despre Iosif Vulcan până în anii ’70 ai secolului trecut.

Cifrele sunt cele rezultate din inventarierea prezentată la muzeu și trebuie citite ca atare.

Dar chiar dacă lăsăm numărătoarea deoparte, dimensiunea activității sale rămâne impresionantă.

Iosif Vulcan a scris poezie și proză. A tradus. A făcut publicistică. A scris despre teatru și muzică. A călătorit și și-a transformat observațiile în texte. A susținut dezvoltarea teatrului românesc din Transilvania.

Și, mai ales, a construit o publicație.

Familia

În 1865, la Pesta, apare revista Familia.

Numele avea să se dovedească aproape programatic.

Pentru că în jurul revistei lui Iosif Vulcan se formează, treptat, ceea ce am putea numi o familie culturală.

Scriitori consacrați și tineri necunoscuți.

Poezie și proză.

Teatru.

Muzică.

Călătorii.

Biografii.

Dezbateri.

O cultură română care avea nevoie nu doar de creatori, ci și de canale prin care creația lor să ajungă la public.

Vulcan nu s-a mulțumit să scrie.

A creat un asemenea canal.

Astăzi, probabil, l-am numi ecosistem cultural.

Și într-o zi din 1866, redacția revistei a primit poeziile unui adolescent de 16 ani din Bucovina.

Numele lui era Mihail Eminovici.

Omul care a văzut ceva

Iosif Vulcan citește versurile.

Și vede ceva.

Publică în Familia poezia „De-aș avea”, însoțind-o de o scurtă și entuziastă recomandare a tânărului autor.

Dar face și altceva.

Schimbă numele Eminovici în Eminescu.

Tânărul poet îl acceptă și îl va folosi de atunci înainte.

Strict istoric, nu acesta este primul text tipărit al lui Eminescu: cu puțin timp înainte apăruse „La mormântul lui Aron Pumnul”, semnat M. Eminovici, într-o broșură comemorativă.

Dar Familia înseamnă altceva.

Înseamnă intrarea lui în circuitul unei publicații literare importante și momentul în care apare numele sub care literatura română avea să-l cunoască.

De aceea Iosif Vulcan va rămâne „nașul literar” al lui Eminescu.

Numai că formula riscă să-l micșoreze pe cel pe care încearcă să-l omagieze.

Pentru că meritul lui Vulcan nu stă doar în schimbarea unui nume.

Stă în faptul că a știut să vadă talentul înainte ca acel talent să devină prestigiu.

O pagină din 1902

În muzeu există o imagine care spune singură povestea acestei continuități.

Un număr al revistei Familia din 1902.

Pe pagină se poate citi:

„Poesie inedită. De M. Eminescu.”

Și titlul:

„Cine ești?”

Trecuseră decenii de când adolescentul Eminovici își trimisese primele versuri către redacție.

Eminescu murise în 1889.

Dar Familia continua să-l aducă în fața cititorilor.

O fotografie făcută astăzi unei pagini tipărite acum mai bine de un secol poate explica uneori mai bine decât zece paragrafe ce înseamnă continuitatea culturală.

Dincolo de Eminescu

Poate aceasta este una dintre marile nedreptăți făcute memoriei lui Iosif Vulcan.

Îl cunoaștem prin Eminescu.

Ar trebui să-l cunoaștem și prin ceea ce a construit în jurul lui.

Prin Familia.

Prin cărțile sale.

Prin publicistică.

Prin activitatea teatrală.

Prin traduceri.

Prin călătorii.

Prin capacitatea de a pune oamenii în legătură.

Dacă ar trăi astăzi, probabil i-am spune creator de rețea culturală, editor, curator de conținut sau constructor de comunitate.

În secolul al XIX-lea exista un cuvânt mai simplu.

Cărturar.

De la tipar la inteligența artificială. Și, pentru câteva clipe, înapoi în timp

Dar seara de la Șinca Veche nu a însemnat numai documente, genealogii și cărți vechi.

A existat un moment în care muzeul a încetat parcă să mai vorbească despre Iosif Vulcan la timpul trecut.

Și aici trebuie spus numele celui care a făcut posibilă această trecere.

Radu Pescaru.

Creator neobosit și promotor, prin proiectele companiei pe care o conduce, al geografiei, istoriei, culturii și identității românești, Radu Pescaru a adus în această seară ceva ce nicio vitrină, oricât de valoroasă, nu putea aduce singură.

A readus o voce.

Dar, odată cu ea, a readus emoția.

Prin cunoaștere, talent și inspirație, folosind inteligența artificială nu ca substitut al creației, ci ca instrument al ei, a construit o punte între două epoci.

Și poate tocmai aici s-a produs unul dintre cele mai puternice momente ale serii.

Pentru că inteligența artificială, despre care vorbim atât de mult astăzi în termenii unei confruntări cu omul, a devenit la Șinca Veche exact contrariul: un instrument prin care imaginația omului a putut merge mai departe.

Inspirația a dat sens tehnologiei. Tehnologia a amplificat inspirația.

Cele două nu doar au coexistat.

S-au potențat reciproc.

Iar rezultatul este greu de povestit celui care nu a fost acolo.

Pentru câteva clipe nu mai priveam un exponat.

Nu mai citeam despre Iosif Vulcan.

Nu mai încercam să ne imaginăm o epocă dispărută.

Aveam senzația că suntem ATUNCI.

În acea lume în care o revistă putea lega oameni aflați la sute de kilometri distanță. În care o poezie călătorea pe hârtie până la redacție. În care un editor putea deschide un plic, putea citi câteva versuri ale unui adolescent necunoscut și putea intui că acolo se afla ceva care trebuia arătat lumii.

Și inevitabil ajungeam din nou la Eminescu.

La adolescentul care scria atunci pentru prezentul lui.

Dar, fără să știe, scria și pentru viitor.

Pentru generațiile care urmau să vină.

Pentru NOI, cei de astăzi.

Poate că aceasta este una dintre concluziile cele mai frumoase ale serii de la Șinca Veche.

Nu trebuie să alegem între memorie și tehnologie.

Nu trebuie să alegem între carte și algoritm.

Și nici între inteligența omului și inteligența artificială.

Provocarea adevărată este alta: să păstrăm cunoașterea, sensibilitatea și inspirația omului în centrul acestei relații și să folosim tehnologia pentru a le duce mai departe.

Pentru că inteligența artificială poate recompune o voce, poate transforma un text, poate crea imagine și sunet.

Dar trebuie să existe mai întâi omul care știe ce merită readus la viață și de ce.

În seara aceea, la Șinca Veche, Radu Pescaru a știut.

Istoria nu este doar ceea ce învățăm

Și poate că nu întâmplător, într-o seară construită în jurul memoriei, au fost aduși în fața publicului și oamenii care contribuie astăzi la continuarea ei.

Prof. Tiberiu Foriș a fost premiat pentru poezia „Alb și Negru”, dar și pentru contribuțiile sale la eveniment și la dezvoltarea Universului Iosif Vulcan.

A fost premiat și prof. Ioan Vlad, președintele Despărțământului ASTRA Brașov, un om pentru care păstrarea și promovarea culturii și identității românești reprezintă o preocupare constantă.

Alături de ei, a fost premiată și prof, Anuța Elena Spiridon, pentru creația sa literara; “Sunt.”

Și a mai existat o premiere care, în contextul acestei seri, avea o semnificație aparte.

Fratele doamnei Genica Vulcan.

Nu doar ca membru al familiei, ci și pentru sprijinul material constant acordat muzeului, în calitate de sponsor.

Poate că aceasta este una dintre contribuțiile despre care se vorbește cel mai puțin atunci când vorbim despre cultură.

Pentru că patrimoniul nu supraviețuiește numai prin discursuri.

Cărțile trebuie găsite și cumpărate. Documentele trebuie recuperate. Spațiile trebuie întreținute. Expozițiile trebuie construite. Evenimentele trebuie organizate.

Și toate acestea au nevoie, inevitabil, și de resurse.

În spatele fiecărui proiect cultural care rezistă există aproape întotdeauna oameni care oferă ceva fără ca numele lor să ajungă neapărat pe prima pagină. Oameni fără de care însă multe dintre lucrurile pe care le admirăm astăzi nu ar putea exista mâine.

De aceea, premierea sa nu a fost doar recunoașterea unui sponsor.

A fost recunoașterea unei forme de responsabilitate față de propria moștenire.

Momentul premierilor a căpătat astfel o semnificație mai largă decât simpla acordare a unor diplome.

Tiberiu Foriș, Ioan Vlad, profesoara premiată pentru contribuția literară, fratele Genicăi Vulcan și ceilalți oameni care au contribuit la această construcție culturală reprezintă, fiecare în felul său, aceeași idee.

Istoria nu este doar ceea ce găsim în cărți.

Istoria o facem și noi.

În fiecare zi.

Uneori prin lucruri mari, care rămân imediat.

Alteori prin gesturi aparent mărunte, al căror rost îl vor înțelege poate abia cei care vin după noi.

Merită, de aceea, nu doar să ne învățăm istoria.

Merită să încercăm să o și construim.

Chiar și atunci când eforturile noastre par zadarnice.

Chiar și atunci când rezultatele nu se văd imediat.

Chiar și atunci când avem impresia că suntem prea puțini.

Iosif Vulcan nu putea ști, atunci când trimitea revista Familia către cititorii săi, că peste mai bine de un secol și jumătate oameni pe care nu avea cum să-i cunoască îi vor căuta cărțile, îi vor reconstitui genealogia, îi vor reciti articolele și poeziile și îi vor transforma opera într-un muzeu viu.

Eminescu nu putea ști, atunci când își așternea versurile pe hârtie, că scria nu numai pentru oamenii timpului său.

Scria și pentru noi.

La fel, nici noi nu știm întotdeauna unde vor ajunge lucrurile pe care le construim astăzi.

Dar acesta nu este un motiv să renunțăm.

Dimpotrivă.

Poate că acesta este rostul nostru în lunga poveste începută înaintea noastră: să primim lumina, să adăugăm ceva la ea și să avem grijă să nu se oprească la noi.

Ce lăsăm noi mai departe

În această poveste există și oameni care nu se află neapărat în lumina reflectoarelor.

Fratele Genicăi Vulcan este unul dintre ei.

Nu numai ca membru al familiei și descendent al ramurii Vulcanilor, ci și prin sprijinul material constant acordat muzeului, în calitate de sponsor.

Este un amănunt care spune, de fapt, foarte mult.

Pentru că patrimoniul nu supraviețuiește numai prin discursuri.

Cărțile trebuie găsite și cumpărate.

Documentele trebuie recuperate.

Spațiile trebuie întreținute.

Expozițiile trebuie construite.

Evenimentele trebuie organizate.

Iar în spatele fiecărui proiect cultural care rezistă există aproape întotdeauna oameni care oferă ceva fără ca numele lor să ajungă neapărat pe prima pagină.

Genica și Florin Vulcan au construit și continuă să dezvolte muzeul. Familia îl susține. Radu Pescaru a adus cunoaștere, inspirație și tehnologie pentru a face trecutul din nou perceptibil. Tiberiu Foriș și ceilalți creatori duc literatura mai departe. Profesorii, cercetătorii și oamenii de cultură adaugă, fiecare, o piesă acestui univers.

Iar publicul îl ține viu prin simplul fapt că vine, întreabă, ascultă și duce povestea mai departe.

Poate că aceasta este adevărata Familie despre care ar trebui să vorbim la final.

Nu numai familia genealogică a lui Iosif Vulcan.

Nu numai Familia pe care a tipărit-o începând din 1865.

Ci familia celor care cred că identitatea culturală a unui popor nu se păstrează singură.

Trebuie cunoscută.

Trebuie apărată.

Trebuie povestită.

Și, mai ales, trebuie continuată.

Iosif Vulcan nu putea ști, atunci când trimitea revista Familia către cititorii săi, că peste mai bine de un secol și jumătate oameni pe care nu avea cum să-i cunoască îi vor căuta cărțile, îi vor reconstitui genealogia, îi vor reciti articolele și poeziile și îi vor transforma opera într-un muzeu viu.

Eminescu nu putea ști, atunci când își așternea versurile pe hârtie, că scria nu numai pentru oamenii timpului său.

Scria și pentru noi.

La fel, nici noi nu știm întotdeauna unde vor ajunge lucrurile pe care le construim astăzi.

Dar acesta nu este un motiv să renunțăm.

Dimpotrivă.

Aceasta este contribuția noastră, a celor care, fiecare în felul său, încearcă să mențină vie lumina culturală și spirituală a poporului român, cultura și identitatea sa.

A celor care scriu.

A celor care cercetează.

A celor care creează.

A celor care păstrează.

A celor care susțin.

A celor care transmit mai departe.

Fiecare cu instrumentele sale.

O carte.

Un muzeu.

O poezie.

O imagine.

O voce.

O revistă.

Sau chiar o tehnologie nouă pusă în slujba unei memorii vechi.

Iosif Vulcan a făcut-o cu o revistă.

Eminescu, cu versurile sale.

Cei de la Șinca Veche o fac astăzi printr-un muzeu.

Radu Pescaru ne-a arătat că și inteligența artificială poate deveni un instrument al memoriei atunci când în spatele ei există cunoaștere, talent și inspirație umană.

Iar noi, cei care am fost acolo în acea seară, am plecat poate cu o întrebare pe care nicio vitrină nu o putea expune:

Ce vom pune noi lângă ceea ce ne-au lăsat ei?

Pentru că identitatea unui popor nu trăiește numai prin ceea ce primește de la înaintași, ci și prin ceea ce fiecare generație are puterea să adauge înainte de a o încredința celei care vine.

Astăzi, pentru câteva ore, am lăsat știrile să se oprească.

Planeta a continuat să se miște și fără noi.

Noi ne-am întors puțin în timp.

Și poate am înțeles că unele lucruri sunt mai importante decât știrea unei zile.

Pentru că știrea trece.

Memoria rămâne.

Iar lumina unei culturi nu se stinge atunci când trec oamenii care au aprins-o, ci numai atunci când nu mai există nimeni care să o ducă mai departe.