O noapte la Nea Ion

Cultură, Turism si Hotelarie7 hours ago4 Views

M-am dus la “Gospodăria lui Nea Ion” cu așteptări. Recunosc.

Cunoșteam de ceva vreme filonul artistic al familiei proprietarei. Văzusem multe tablouri, inclusiv lucrări ale pictorului brașovean Liviu Cihodaru, și eram convins că un loc de cazare făcut aici, în Vama Buzăului, nu putea fi chiar banal.

Vama Buzăului nici nu prea te lasă să fii banal. E unul dintre locurile acelea în care, dacă vii să construiești ceva, trebuie să ai grijă să nu strici tocmai ceea ce ai venit să cauți.

Așa că mă așteptam la ceva.

Doar că am găsit mai mult.

Am intrat în gospodărie, mi-am dus bagajele în cameră și… cam acolo s-a terminat comportamentul meu normal de turist.

Pentru că nu mai știam la ce să mă uit.

La tablouri? La patul acela vechi, masiv? La lămpi? La ceasuri? La mobilier?

Am lăsat bagajele.

Nici măcar nu le-am despachetat.

Ce grabă aveam?

Am ieșit din nou.

Și cred că abia atunci am început să-l caut pe Nea Ion.

Nu pe omul adevărat. Pe cel din poveste.

Pentru că, după ce stai puțin aici, începi să ți-l imaginezi. Parcă tocmai a ieșit prin curte. Poate s-a dus până în șură. Poate repară ceva. Poate se întoarce imediat.

Casa e plină de urmele unei lumi în care un asemenea Nea Ion ar fi putut trăi fără să i se pară nimic deosebit.

Noi suntem cei care, între timp, am transformat lumea aceea în muzeu.

Și tocmai asta mi-a plăcut.

Gospodăria nu strigă: „Uitați-vă, suntem autentici!”

Este.

Pe urmă începi să descoperi lucrurile.

Ceasuri. Monede. Cărți vechi. Lăzi de zestre. Mobilier cum vedeam cândva prin casele bunicilor. Telefoane, radiouri, obiecte pe lângă care probabil am trecut de sute de ori când eram copii și cărora nu le acordam nicio importanță.

Și niște pachete de Kent.

Aici m-am oprit.

Cine n-a prins anii ’80 probabil vede niște pachete vechi de țigări.

Noi vedem ceva mai mult.

Kentul ne-a afumat bine anii ’80. Era țigară, cadou, monedă de schimb, mică valută forte și, uneori, cheia care deschidea câte o ușă.

Acum e exponat.

Și aici începi să ai o problemă cu propria vârstă. 🙂

Dar cel mai mult mi-a plăcut contrastul.

Ai în jur obiecte care ar putea sta foarte bine într-un muzeu și, cu toate acestea, nu simți că ești într-un muzeu.

Ești la țară.

Pur și simplu.

Iar dacă ai avut cândva bunici la țară și ai petrecut acolo măcar o săptămână de vacanță, înțelegi imediat despre ce vorbesc.

Nu recunoști neapărat casa.

Recunoști starea.

Și mai e ceva care merită spus.

Simplitatea locului putea foarte ușor să fie confundată cu lipsa. N-a fost nicio clipă așa.

Serviciile de ospitalitate și masa au fost aproape fără cusur, asigurate de două angajate tinere care au înțeles foarte bine locul în care lucrează. Atente, firești, prezente exact cât trebuie.

Au reușit ceva ce nu e chiar atât de simplu: să lase simplitatea să facă parte din experiență, fără ca ea să fie percepută vreodată drept un minus.

Pentru cineva care a petrecut vacanțe la țară, lucrurile vin natural. Pentru cineva care nu a cunoscut lumea asta, diferența o face tocmai felul în care este primit.

Iar aici am fost primiți foarte bine.

Masa? Bună, simplă și potrivită locului. Fără încercarea de a transforma mâncarea de acasă într-o demonstrație gastronomică.

Nici nu era nevoie.

Seara m-am întors în cameră.

Și aici trebuie să spun că am avut noroc.

Am primit Camera cu Nuduri.

Nu știu dacă acesta este numele ei oficial. Probabil că da. Pentru mine așa va rămâne. Așa scria și pe ușă. Deci, nu era doar pentru mine.

Pat vechi, lemn masiv, lumină caldă și tablouri cu nuduri deasupra și în jurul meu.

Am dormit foarte bine.

Suspect de bine. 🙂

Dimineața parcă nici nu mai voiam să ies din somnul acela.

Nu venisem la Nea Ion după cinci stele. Știam foarte bine unde merg. Și am găsit toate stelele care îmi fuseseră promise.

Numai că am mai găsit ceva.

Un mic muzeu. O galerie. O gospodărie. O bucată de copilărie. Câteva fragmente din România anilor noștri. Și sentimentul acela rar că, pentru o noapte, ai ieșit puțin din lumea în care trăiești în fiecare zi.