Scaunul care m-a învățat să zbor

Într-o lume în care pașii îmi erau grei și privirea lipită de asfalt, am găsit un scaun.

Unul banal, poate chiar uitat de lume. Dar când m-am așezat, nu m-a ținut – m-a ridicat. Nu cu forța vântului, ci cu blândețea unui gând care spune „poți”.

Am zburat fără aripi, doar cu dorința de a fi altundeva, de a privi lumea de sus, nu cu superioritate, ci cu uimire.

Scaunul meu zburător nu m-a dus departe în lume, ci adânc în mine, acolo unde zborul nu e mișcare, ci înțelegere.

Și când m-am trezit, nu mai aveam scaunul, dar știam: oriunde aș sta, pot zbura.

Simona Botofan