Volumul care m-a scris pe mine
Cât timp „Ritualul gândurilor” era doar în computer, am simțit doar o ușurare, pentru că l-am scris în ani complicați ai existenței mele, din care nu îmi mai aduc aminte decât puține lucruri. Sigur însă, cele semnificative, din care am învățat ceva.
Pot spune că eram bine.
De asta, probabil, am scris într-una. M-am jucat cu proza – inclusiv cu cea poetică –, cu pamfletele, cu dialogurile, esențiale și spirituale, cu jurnalul de călătorie. Am scris despre clipe din realitatea de astăzi, cugetări și chiar poezii, anul 2023 fiind foarte prolific din acest punct de vedere.
La începutul anului 2024, m-am hotărât să public.
Abia atunci s-a dus liniștea mea. Am intuit că oricare dintre cele 7 volume scrise în 6 ani ar fi fost publicat primul, nu ar fi putut exprima viața mea – și cu bune, și cu rele – dacă nu aș fi început cu „Ritualul gândurilor”.
Abia atunci m-a cuprins teama.Teama că voi reintra în acea energie toxică din anii 2016–2021, că unele texte scrise atunci ar fi trebuit modificate, că altele erau naive, în timp ce unele mi se păreau confuze – chiar dacă, în esență, exprimau toate niște adevăruri. Nu adevăruri universale, ci adevărurile mele, încărcate de emoții, de trăiri, de temeri, de lipsuri – în special de lipsa de iubire.
În confuzia mea, eram gata să dau iubire – nu oricui, ce-i drept – deși, practic, eu nu o mai aveam în „rezervor”.
Până la urmă însă, am reluat volumul, am stabilit care vor fi următoarele două care vor urma, respectând logica lucrurilor.
Reintrând în „Ritualul gândurilor”, mi-am dat seama cu surprindere că, în afară de diacritice și greșeli de punctuație, nu aveam ce corecta. Nu-mi veneau alte cuvinte, indiferent unde aș fi citit. Era semnul cel mai clar că în conținut, totul trebuie să rămână la fel. Pentru că așa eram eu în acei ani. Pentru că era singura cale prin care îmi puteam măsura progresul.
Grea misiune. De ce îmi era teamă, n-am scăpat.
Am ieșit din corecturi și diacritice și am reintrat în poveste cu totul. Mi-au revenit detaliile – o condamnare în primă instanță într-un proces penal care nu era al meu, mama într-un centru de îngrijire a vârstnicilor, în care grija excelentă nu a putut repara rănile sufletești provocate de pierderea tatălui meu și de „filmul” meu, divorț, blocaje în muncă la Brașov, oameni care se uitau cruciș la mine, sau care îmi spuneau doar narațiunile pe care le auzeau prin oraș, neîncercând să înțeleagă ceva și să vadă, pur și simplu, că nu eu puteam fi cel din rechizitoriu, ci o „clonă” a mea, „de dânșii inventată”. O mulțime de mincinoși, unii ajutați chiar de mine în diverse situații.
Pe talerul celălalt al balanței, o mână de prieteni care au rămas cu mine necondiționat.
Am învățat umilințele, traiul minimalist și plata creditului imobiliar direct la bancă, sub semnul pericolului ca, la finalul „spectacolului”, să îmi pierd casa, să nu mai caut în viitor nimic, pentru că mă copleșea prezentul.
Deasupra, Dumnezeu – Cel care a știut și a văzut tot.
Așa am început să scriu „Ritualul gândurilor”, această terapie a sufletului care, în cele din urmă, nu doar că m-a scos din stare, ci m-a transformat din victimă în învingător – cu toate onorurile ce se cuvin unui astfel de personaj.
La începutul anului 2025, am trimis cartea la editură, dar procesul de editare m-a obligat să o mai recitesc de câteva ori.
În acest fel, am devenit imun. Vraja s-a rupt și ceea ce credeam că mă va urmări toată viața, a dispărut pur și simplu.
Așa a început, așa s-a terminat.
Povestea din spatele poveștii, care de-abia a început, este cel puțin la fel de interesantă ca și povestea – și urmează…
Pentru că atunci când te vindeci prin scris, nu te mai temi de ceea ce a fost. Iar când nu te mai temi, începi să trăiești cu adevărat.
Cristian Radu
Foto: arhiva personală
