Iarna care a uitat să mai fie iarnă

Această iarnă lipsită de zăpadă îmi amintește, nu știu de ce, de tăcerile acelea lungi și grele dintre oameni – momentele în care am uitat să ne mai spunem adevărurile care contează.

E frig, dar e un frig ciudat, incomplet.

Nu e destul de tăios cât să ne trezească amintirile acelea vii din copilărie, când tropăiam cu ghetele prin omăt până ne ardeau obrajii.

E doar o umezeală persistentă, fără acele „lacrimi de gheață” care obișnuiau să transforme fiecare creangă într-o bijuterie fragilă.

Și totuși, se numește că e iarnă.

Dar e o iarnă care ezită, care pare gata să se întoarcă din drum în orice clipă, de parcă și-ar fi pierdut curajul. În aerul greu al serii, lumina felinarelor caută zadarnic un refugiu pe ramurile golașe, mângâind doar o brumă fină, o imitație palidă a ceea ce ar fi trebuit să fie.

Lipsește ceva esențial: acel alb pur, absolut, care avea puterea să transforme lumea, măcar pentru o noapte, într-un altar al liniștii.

Trăim într-un anotimp dezorientat. Iarna aceasta pare că își caută rostul printre amintiri mult prea vechi pentru noi, cei care privim orașul cu o resemnare mută.

Mă opresc deseori asupra acestui paradox: cum poate ceva să fie „aproape iarnă” și, în același timp, să nu fie deloc?

Cum se face că frigul ne pătrunde până la oase, fără să ne ofere în schimb spectacolul albului copleșitor?

Fiecare zi pare o pagină de jurnal nescrisă, o schiță lăsată în voia tonurilor de gri, o așteptare care nu mai promite nimic.

Frunzele au căzut de mult, lăsând în urmă niște crengi pustii.

Decorate doar cu promoroacă, ele nu mai au grația de altădată; par mai degrabă obosite, triste, lipsite de încredere. Iar noi?

Noi ne grăbim prin acest decor confuz, evitând să privim în jur, de parcă am simți că nici anotimpul nu ne mai privește pe noi.

Am devenit niște simpli trecători prin cicluri care nu mai seamănă cu ceea ce știam, cu ceea ce am iubit.

Poate că această iarnă umedă și cenușie este, de fapt, o lecție tăcută.

O aducere aminte că lucrurile nu mai curg întotdeauna așa cum „ar trebui”.

Frigul nu mai mușcă cu poftă, dar nici nu ne mai mângâie privirea.

Ne-am pierdut undeva pe drum albul care ne sfințea lumea și, poate cel mai dureros este că, în zilele astea lungi, nici măcar nu mai avem curajul să întrebăm unde s-a dus.

Cristian Radu

Redactor șef