România ajută Ucraina, dar nu poate închide ochii când dispare o clasă în limba română

Cristian Radu | News Connect

În școlile din România se caută spații de adăpostire pentru eventualitatea unor alerte aeriene. Profesorii primesc recomandări despre cum să îndepărteze copiii de ferestre și cum să-i conducă spre zonele mai protejate ale clădirilor.

La câteva sute de kilometri distanță, în Cartal — Orlivka în denumirea ucraineană — o clasă I cu predare în limba română a fost desființată după numai patru zile de funcționare.

Sunt două știri diferite, dar care ajung inevitabil în aceeași întrebare: ce primește România în schimbul sprijinului pe care îl acordă Ucrainei?

Nu este vorba despre interzicerea generală a limbii române în școlile ucrainene. O asemenea afirmație nu este confirmată. Cazul documentat privește o clasă primară din regiunea Odesa. Părinții reclamă însă presiuni pentru schimbarea limbii de predare, iar Ministerul român al Afacerilor Externe și Ambasada Ucrainei au anunțat verificări.

Situația nu trebuie nici exagerată, nici tratată ca un incident administrativ minor. Dispariția clasei I poate reprezenta începutul dispariției întregii filiere educaționale. Dacă nu mai intră copii în sistem, peste câțiva ani nu vor mai exista nici clasele următoare. Limba nu trebuie interzisă printr-o lege pentru a fi eliminată din școală. Uneori este suficient să fie închise, una câte una, clasele în care se predă.

Sprijinul nu poate cumpăra tăcerea României

România a susținut Ucraina politic, financiar, umanitar, logistic și militar. A sprijinit refugiații, a facilitat transporturile și a transferat inclusiv un sistem Patriot.

Valoarea completă a ajutorului militar nu este publică, unele informații fiind clasificate. Tocmai această lipsă de transparență face imposibilă o evaluare completă a efortului suportat de România.

Dar sprijinul oferit unui stat atacat nu înseamnă renunțarea la apărarea românilor care trăiesc acolo. România are dreptul și obligația să ceară respectarea limbii materne, menținerea claselor românești și publicarea deciziilor administrative prin care acestea sunt reorganizate sau desființate.

Solidaritatea nu înseamnă supunere. Iar parteneriatul nu presupune tăcere.

Oprirea ajutorului ne-ar face mai siguri?

Nu există o dovadă că încetarea sprijinului pentru Ucraina ar opri alertele aeriene din România. Dronele ajung în apropierea frontierei în timpul atacurilor rusești asupra infrastructurii ucrainene de la Dunăre. O decizie luată la București nu ar opri automat atacurile, nu ar îndepărta frontul și nu ar elimina riscul pătrunderilor în spațiul aerian românesc.

Există și argumentul contrar: rezistența Ucrainei ține războiul la distanță de granițele României. Nici acesta nu trebuie transformat într-un adevăr absolut, dar nu poate fi eliminat din analiză.

Pregătirea școlilor, protejarea frontierei și instruirea populației vor rămâne necesare atât timp cât războiul continuă în imediata vecinătate.

Adevărata problemă este că românii nu cunosc costul complet al politicii adoptate în numele lor.

Ajutor extern, servicii publice subfinanțate

În același timp, spitalele avertizează că rămân fără bani. Serviciile de ambulanță reclamă lipsa fondurilor. Școlile funcționează în clădiri neautorizate, iar serviciile sociale depind de rectificări bugetare făcute în ultimul moment.

Este legitim ca populația să întrebe dacă statul își stabilește corect prioritățile.

Nu se poate afirma însă că fiecare leu nealocat Ucrainei ar ajunge automat la spitale, educație sau protecție socială. Bugetele nu funcționează astfel, iar echipamentele militare transferate nu pot fi transformate direct în salarii pentru medici sau profesori.

Se poate cere altceva: transparență, limite și condiții.

Guvernul trebuie să comunice valoarea sprijinului financiar și umanitar, costul înlocuirii echipamentelor militare, contribuțiile plătite prin bugetul european și sumele rambursate României. Parlamentul trebuie să știe ce aprobă, iar populația trebuie să poată evalua dacă efortul este sustenabil.

Dincolo de știre

România nu trebuie să aleagă între securitate și apărarea comunităților românești din Ucraina. Le poate face pe amândouă, dacă politica externă este construită în jurul interesului național.

Sprijinul pentru Ucraina poate continua, dar nu necondiționat și nu în tăcere. Respectarea drepturilor lingvistice, menținerea școlilor românești și accesul diplomaților români la comunitățile afectate trebuie să devină condiții explicite ale relației bilaterale.

Înainte de încă un comunicat despre solidaritate, Bucureștiul trebuie să obțină un răspuns clar pentru copiii din Cartal.

Clasa lor va fi sau nu redeschisă?

Surse: TVR Info — situația clasei din Cartal/Orlivka, BucPress — informații din comunitatea românească din Ucraina, Ministerul Afacerilor Externe, Ambasada Ucrainei în România, Ministerul Educației, Ministerul Apărării Naționale.