Europa se îndepărtează de centru. Ascensiunea suveranismului și lecția pentru România

Cristian Radu | News Connect

De la Tirana și Belgrad până la Berlin și Paris, alegătorii nu resping neapărat Europa. Resping incapacitatea guvernelor de a transforma integrarea, creșterea economică și promisiunile democratice în siguranță, ordine și prosperitate resimțite în viața de zi cu zi.

Europa nu virează uniform „spre dreapta”. Formula este comodă, dar insuficientă. Ceea ce se întâmplă este mai profund: continentul se îndepărtează de centrul politic tradițional.

În unele state cresc partidele suveraniste și național-conservatoare. În altele revine protestul social. Uneori, cele două fenomene se suprapun. Alteori, sunt chiar în opoziție.

Numitorul comun este însă același: neîncrederea într-un sistem politic perceput ca incapabil să controleze migrația, să reducă presiunea costului vieții, să asigure locuințe accesibile, să gestioneze energia și să apere interesul public în raport cu marile grupuri economice.

Albania: revolta nu este neapărat suveranistă

Albania, stat candidat la aderarea la Uniunea Europeană, este traversată de proteste antiguvernamentale conduse în mare măsură de studenți. Corupția, șomajul, costurile în creștere și controversa din jurul unui proiect turistic de lux asociat familiei Kushner au transformat nemulțumirea socială într-o contestare directă a guvernului condus de Edi Rama.

Manifestanții îi cer demisia, iar confruntările cu forțele de ordine au produs răniți și arestări. Premierul refuză să plece și continuă să prezinte aderarea la UE până în 2030 drept unul dintre proiectele sale politice centrale.

Cazul albanez arată că revolta împotriva unei puteri proeuropene nu este automat o revoltă împotriva Europei. Oamenii pot susține integrarea europeană și, simultan, pot respinge corupția, privilegiile și folosirea netransparentă a resurselor naționale.

Italia: suveranismul ajuns la guvernare

Italia oferă un model diferit. Giorgia Meloni a transformat național-conservatorismul dintr-o forță de protest într-o formulă de guvernare relativ stabilă.

Ajunsă la putere cu un discurs suveranist, Meloni nu a scos Italia din arhitectura europeană și euroatlantică. A rămas alături de NATO și Ucraina și a negociat pragmatic cu Bruxelles-ul. În schimb, a înăsprit politicile privind migrația și a păstrat o agendă conservatoare în plan intern.

Guvernul pregătește și modificarea sistemului electoral, prin introducerea unui mecanism care ar acorda o primă de mandate alianței care depășește 42% din voturi. Opoziția vede aici o încercare de consolidare a puterii înaintea următoarelor alegeri.

Stabilitatea politică nu elimină însă vulnerabilitățile economice. Italia are o datorie publică de aproximativ 3.000 de miliarde de euro și un raport datorie–PIB de aproape 137%.

Lecția italiană este că suveranismul se modifică după ce ajunge la guvernare. Retorica identitară rămâne, dar realitatea economică, apartenența la zona euro și obligațiile de securitate impun compromisuri.

Germania și Franța: presiune asupra centrului

În Germania, ascensiunea AfD a produs o victorie regională importantă în Saxonia-Anhalt. Partidul întâmpină dificultăți în transformarea rezultatului electoral într-o majoritate de guvernare, dar vechiul „zid de protecție” ridicat de partidele tradiționale în jurul său este supus unei presiuni tot mai mari.

AfD nu crește doar datorită migrației. Beneficiază și de nemulțumirea față de prețurile energiei, dezindustrializare, birocrație și impresia că marile decizii sunt luate fără participarea cetățenilor.

În Franța, manifestațiile privind costul vieții și protestele studențești au readus strada în centrul vieții politice. În paralel, presiunea financiară asupra statului devine tot mai mare: plata dobânzilor ar urma să urce de la 79,2 miliarde de euro în 2026 la peste 91 de miliarde în 2027.

Marine Le Pen și Reuniunea Națională nu mai promovează ieșirea Franței din Uniune. Strategia actuală este schimbarea UE din interior, prin alianțe între partidele naționaliste și reducerea puterii instituțiilor comunitare în raport cu statele membre.

Spania și Polonia: confruntări încă deschise

În Spania, alegerile anticipate programate pentru 29 noiembrie 2026 se desfășoară într-un climat dominat de problema locuințelor, creșterea chiriilor și fragmentarea politică. Sondajele indică o competiție deschisă, cu o creștere importantă a Vox, dar fără o majoritate clară.

În Polonia, confruntarea dintre tabăra proeuropeană și forțele național-conservatoare rămâne una dintre cele mai importante bătălii politice ale continentului. Nu este vorba numai despre orientarea externă, ci și despre controlul instituțiilor, independența justiției și limitele puterii executive.

Cehia și Bulgaria: suveranismul revine la putere

În Cehia, Andrej Babiš a revenit la conducerea guvernului după alegerile din 2025, într-o coaliție cu formațiuni eurosceptice și naționaliste. Noul executiv a redus contribuțiile cehe la sprijinul militar pentru Ucraina, contestă unele politici europene de mediu și promite relaxarea măsurilor de austeritate. În același timp, Babiš afirmă că angajamentele NATO privind apărarea statelor baltice vor fi respectate.

Este un suveranism selectiv: rezistență față de anumite decizii europene, dar fără ruperea alianțelor care garantează securitatea țării.

În Bulgaria, formațiunea fostului președinte Rumen Radev a câștigat alegerile din aprilie 2026 cu 44,6%, obținând o majoritate parlamentară după o perioadă de instabilitate în care au avut loc opt alegeri în cinci ani.

Deși Radev a fost caracterizat drept eurosceptic și mai apropiat de Moscova, Bulgaria continuă cooperarea militară în cadrul NATO, inclusiv prin inițiativele de protejare a spațiului Mării Negre. Contradicția aparentă spune multe despre regiune: discursul suveranist poate coexista cu dependența concretă de securitatea occidentală.

Ungaria: suveranismul poate pierde

Ungaria oferă una dintre cele mai importante corecții ale ideii că regimurile suveraniste sunt invincibile. După 16 ani la putere, Viktor Orbán și Fidesz au pierdut alegerile din 12 aprilie 2026. Formațiunea Tisza, condusă de Péter Magyar, a obținut o majoritate de două treimi. Orbán a rămas liderul Fidesz, dar din opoziție.

Noul premier nu vine din stânga tradițională, ci dintr-o zonă de centru-dreapta, conservatoare și mai pragmatică în relația cu Uniunea Europeană. Guvernul său a reluat dialogul cu Ucraina și a renunțat la unele dintre blocajele impuse de administrația Orbán.

Ungaria demonstrează că nemulțumirea față de un regim suveranist nu readuce obligatoriu vechea stângă sau vechiul centru. Poate produce o alternativă conservatoare, dar mai puțin conflictuală și mai atentă la funcționarea instituțiilor.

Serbia: între stradă, putere și influențe externe

În Serbia, alegerile anticipate din 25 octombrie au loc după luni de proteste studențești declanșate de prăbușirea copertinei gării din Novi Sad, tragedie în care au murit 16 persoane.

Accidentul a devenit simbolul unui sistem acuzat de corupție, lipsă de transparență și protejarea responsabililor politici. Mișcarea studențească s-a transformat într-o ofertă electorală, în timp ce Aleksandar Vučić a renunțat la președinție și candidează pentru funcția de premier din partea partidului său.

Controversa privind proiectul imobiliar asociat lui Jared Kushner, în centrul Belgradului, a alimentat suplimentar suspiciunile privind relația dintre putere, capitalul străin și patrimoniul public. Au fost formulate acuzații împotriva unor oficiali sârbi, dar Vučić nu a fost pus sub acuzare, iar reprezentanții proiectului resping existența unei înțelegeri politice.

Serbia arată cât de repede se poate transforma o tragedie administrativă într-o criză politică atunci când populația nu mai are încredere că instituțiile își anchetează propriile greșeli.

Statele Unite: influență, model și presiune

Influența Statelor Unite asupra acestor transformări există, dar nu trebuie nici exagerată, nici ignorată.

Mișcarea MAGA a oferit partidelor naționaliste europene un vocabular politic, o rețea de contacte și un exemplu de mobilizare împotriva elitelor, migrației și instituțiilor supranaționale. Totuși, partidele europene nu sunt simple filiale ale trumpismului.

Divergențele privind Rusia, comerțul, securitatea, Orientul Mijlociu și interesele economice naționale au determinat chiar unele formațiuni suveraniste europene să se distanțeze de administrația americană.

Presiunea Washingtonului asupra aliaților NATO produce un efect aparent contradictoriu. Pe de o parte, întărește discursul despre responsabilitatea națională. Pe de altă parte, obligă Uniunea Europeană să vorbească tot mai serios despre autonomie strategică și despre construirea unor capacități proprii de apărare.

America nu a creat nemulțumirile europene. Le-a oferit însă un model de exprimare și, prin impredictibilitatea politicii sale externe, a accelerat dezbaterea despre suveranitate.

Ce au în comun aceste evoluții

Diferențele dintre Albania, Franța, Germania, Italia, Cehia, Bulgaria, Ungaria sau Serbia sunt considerabile. Dar subiectele care mobilizează populația se repetă:

costul vieții și teama de sărăcire;
accesul tot mai dificil la locuințe;
migrația și pierderea controlului;
corupția și privilegiile politice;
degradarea serviciilor publice;
nesiguranța energetică și militară;
sentimentul că votul schimbă guverne, dar nu schimbă politicile.

Potrivit Eurobarometrului din primăvara anului 2026, costul vieții rămâne principala preocupare pentru europeni. În același timp, sprijinul pentru moneda euro și pentru apartenența la Uniune se menține ridicat.

Așadar, nemulțumirea față de guverne și Bruxelles nu trebuie confundată automat cu dorința de ieșire din Uniunea Europeană.

Lecțiile pentru Europa

Prima lecție este că problemele sociale nu pot fi rezolvate prin etichetarea morală a alegătorilor. Dacă fiecare nemulțumire legată de migrație, industrie, agricultură sau costul energiei este declarată „extremism”, centrul politic nu recâștigă electoratul. Îl pierde.

A doua lecție privește raportul dintre integrare și centralizare. Europa are nevoie de politici comune în domenii precum apărarea, energia și infrastructura, dar trebuie să respecte subsidiaritatea, identitatea și particularitățile statelor membre.

A treia lecție este strategică. Dependența aproape totală de Statele Unite în materie de securitate reprezintă o vulnerabilitate. Autonomia europeană nu înseamnă ruperea NATO, ci capacitatea Europei de a rămâne un aliat credibil și atunci când prioritățile Washingtonului se modifică.

A patra lecție privește statul de drept. Transparența și răspunderea trebuie aplicate atât guvernelor suveraniste, cât și celor proeuropene, investitorilor locali și capitalului străin. Standardele duble compromit chiar valorile pe care Uniunea pretinde că le apără.

În sfârșit, centrul democratic nu poate supraviețui doar prin campanii bazate pe frica de adversar. Are nevoie de rezultate: locuințe, salarii, securitate, administrație funcțională și servicii publice.

Lecțiile pentru România

România intră în această perioadă europeană cu vulnerabilități proprii: criză politică prelungită, deficit bugetar de peste 6%, presiune asupra monedei și a costurilor de împrumut și riscul pierderii unor fonduri europene din cauza reformelor întârziate.

În același timp, media ponderată a sondajelor din 17 octombrie plasa AUR pe primul loc, cu aproximativ 35,9%, înaintea PSD și PNL. Este un indicator, nu rezultatul unor alegeri, dar tendința nu mai poate fi tratată drept accident.

Cu toate acestea, 73% dintre români consideră apartenența la Uniunea Europeană benefică. Principalele lor preocupări sunt inflația, costul vieții, economia, locurile de muncă și securitatea.

Aceasta este aparenta contradicție pe care partidele tradiționale nu reușesc încă să o înțeleagă: românii pot fi proeuropeni și, simultan, profund nemulțumiți de partidele care se autodefinesc drept proeuropene.

Pentru România, lecțiile sunt directe.

„Proeuropean” este o orientare strategică, nu un certificat de competență sau integritate. Apartenența la tabăra europeană nu scutește niciun partid de obligația de a guverna bine.

Consolidarea fiscală trebuie să fie echitabilă și explicată. Nu poți cere sacrificii populației fără să reduci risipa, clientelismul, funcțiile distribuite politic și privilegiile nejustificate.

Suveranismul nu poate fi combătut prin preluarea superficială a discursului său. El trebuie confruntat prin rezolvarea cauzelor care îl alimentează.

Democrația nu se apără numai prin excluderea adversarilor. Se apără prin instituții credibile, reguli aplicate egal, transparență și capacitatea autorităților de a-și recunoaște și corecta greșelile.

Interesul național nu trebuie așezat împotriva Uniunii Europene. România trebuie să învețe să-și definească și să-și negocieze interesul în interiorul UE și NATO, nu să aleagă între obediență și izolare.

Dincolo de știre

Europa nu este împinsă spre suveranism doar de propaganda unor partide sau de influența Statelor Unite. Este împinsă în afara centrului de propria neputință de a transforma integrarea în siguranță, ordine și prosperitate.

Alegătorii nu cer neapărat mai puțină Europă. Cer o Europă care să funcționeze și state care să nu se ascundă în spatele Bruxelles-ului atunci când trebuie să răspundă pentru propriile eșecuri.

Pentru România, avertismentul este și mai clar: dacă centrul politic nu va fi reconstruit prin competență, echitate și rezultate, spațiul va fi ocupat de cei care promit recâștigarea controlului — indiferent dacă au sau nu capacitatea de a-l exercita.

Surse principale

Europa Occidentală

Europa Centrală și Balcanii

Influența Statelor Unite și securitatea europeană

Uniunea Europeană și România

Concluziile privind îndepărtarea Europei de centrul politic tradițional, natura diferită a curentelor suveraniste și lecțiile pentru România reprezintă analiza și sinteza autorului, realizate pe baza informațiilor și datelor prezentate în sursele de mai sus.

Foto: IA

Upvote0PointsDownvote

0 Votes: 0 Upvotes, 0 Downvotes (0 Points)