S-a scris despre mine!
Pamflet despre jurnalism, competență și arta de a povesti ce n-a spus nimeni
Există oameni care scriu.
Există oameni despre care se scrie.
Și există o a treia categorie, mult mai interesantă: oameni care povestesc ce ar fi spus alții, cu o asemenea convingere, încât ajung să creadă că au fost de față chiar și atunci când adevărul lipsea.
Aceștia din urmă au un talent aparte. Nu au nevoie de documente, de dovezi sau de martori. Le este suficientă o conversație privată, preferabil una pe care să o poată reproduce după propria imaginație.
Așa se naște o operă.
Nu jurnalistică.
De ficțiune.
Se spune că, undeva, cândva, într-o discuție particulară, un om ar fi fost întrebat:
– Dumneata ce experiență jurnalistică ai?
Iar răspunsul ar fi fost unul memorabil:
– S-a scris despre mine!
Formidabil!
Dacă ar fi adevărat, am avea în față una dintre cele mai spectaculoase revoluții profesionale din istorie.
Nu mai trebuie să scrii ca să fii jurnalist. Trebuie doar să fii subiectul unui articol.
În această logică, un fotbalist despre care se scrie zilnic devine redactor sportiv. Un politician care apare la televizor devine specialist în comunicare. Iar un infractor despre care presa relatează ani întregi ar putea solicita, fără prea multe formalități, un premiu pentru întreaga activitate publicistică.
Dar un președinte despre care se scrie zilnic? Acela ar putea deveni, fără concurs, directorul unei întregi redacții. Eventual, cu drept de veto asupra articolelor despre propria persoană.
Cât despre cei care apar în comunicatele poliției, aceștia ar putea revendica deja statutul de corespondenți permanenți.
Dar să revenim la poveste.
Cineva a considerat că această replică, pe care mi-a atribuit-o, ar putea constitui un argument suficient pentru a pune sub semnul întrebării experiența mea jurnalistică.
Nu articolele publicate.
Nu anii de activitate.
Nu documentele.
Nu semnăturile de sub texte. Sau de sub titluri.
Ci o propoziție.
Una singură.
Atribuită.
Și, în realitate, nerostită.
Dintr-odată, jurnalismul nu se mai măsoară prin ceea ce ai scris, ci prin ceea ce pretinde altcineva că ai spus.
Este o metodă extraordinară de evaluare profesională.
Imaginați-vă aplicarea ei în alte domenii.
– Domnule doctor, câte operații ați efectuat?
– Nu contează. Cineva susține că v-a auzit spunând că vă este frică de sânge.
– Domnule arhitect, ce clădiri ați proiectat?
– Nu mai prezentați portofoliul. Avem informații că, într-o conversație privată, ați confundat balconul cu terasa.
— Domnule profesor, câte generații ați pregătit?
— Inutil să răspundeți. Un fost coleg spune că nu v-a plăcut școala în clasa a șaptea.
Și uite așa, competența devine inutilă.
Documentele, decorative.
Pentru arhive.
Iar zvonul capătă valoare de diplomă.
Desigur, într-o lume normală, lucrurile ar fi simple.
Cine dorește să afle ce a scris un jurnalist îi citește articolele.
Îl felicită. Îl beștelește. Îl înjură printre dinți. Sau râde. Să-l audă și alții.
Cine dorește să-i verifice experiența îi examinează activitatea.
Cine dorește să-i conteste profesionalismul vine cu argumente.
Sau, pur și simplu, putem organiza un concurs de scris.
Cu oricine îl contestă.
La câteva mese, ca la simultanurile de șah de pe vremuri.
Cu timp dat.
Aceeași temă.
Fără IA.
Fără consilieri.
Fără texte pregătite de alții.
Fiecare cu mintea lui, cu vocabularul lui, cu experiența lui.
La sfârșit, cititorii decid.
Ar fi un spectacol interesant. Mai ales pentru cei obișnuiți să evalueze scrisul altora fără să riște vreodată să scrie ceva.
Dar acestea sunt proceduri obositoare.
Necesită timp.
Presupun lectură.
Și ceva vocație.
Uneori chiar înțelegerea textului.
Mult mai simplu este să povestești ce ai fi auzit.
Mai ales dacă povestea este suficient de absurdă încât să fie memorabilă. Și suficient de răutăcioasă încât să circule.
Există însă o întrebare pe care povestitorii de asemenea întâmplări o evită cu eleganță:
Dacă un om n-ar avea experiență jurnalistică, de ce ar fi nevoie să i se inventeze una ridicolă?
N-ar fi suficient să i se verifice activitatea?
Poate că tocmai aici începe adevăratul pamflet.
În clipa în care documentele există, dar cineva preferă anecdota.
În clipa în care textele pot fi citite, dar cineva preferă să vorbească despre autor.
În clipa în care o evaluare profesională riscă să fie înlocuită cu un concurs de bârfe.
Și totuși, trebuie să recunosc ceva.
Replica aceasta, „S-a scris despre mine!”, are un farmec involuntar.
Este atât de absurdă, încât aproape îmi pare rău că nu am inventat-o eu.
Aș fi putut construi în jurul ei un personaj.
Poate Aristide.
Poate Homo Politicus Actualis.
Un om care nu citește, dar comentează.
Nu scrie, dar evaluează.
Nu cercetează, dar știe.
Nu întreabă, dar răspunde.
Și, mai ales, nu are nevoie de adevăr, pentru că dispune de o versiune personală, mult mai comodă.
Un personaj perfect pentru un pamflet.
Poate chiar pentru o carte.
În definitiv, literatura a câștigat întotdeauna ceva de pe urma imaginației omenești. Inclusiv atunci când imaginația a fost folosită împotriva adevărului.
Cât despre mine, voi continua să scriu.
Nu pentru că s-a scris despre mine.
Nu pentru că cineva îmi recunoaște sau îmi contestă dreptul de a scrie.
Ci pentru că am ceva de spus.
Și pentru că, spre deosebire de conversațiile inventate, textele scrise au un avantaj extraordinar: rămân.
Pot fi citite.
Pot fi contestate.
Pot fi apreciate.
Pot fi uitate.
Dar nu trebuie inventate.
Există.
Și totuși, povestea aceasta nu este numai despre jurnalism.
Este despre un obicei mult mai răspândit: acela de a măsura valoarea altuia fără să fii dispus să-ți supui propriile capacități aceleiași măsurători.
Despre oameni care întreabă ce ai făcut, dar evită să arate ce pot face ei.
Care cer dovezi, dar oferă impresii.
Care verifică biografii, dar nu suportă să le fie verificată competența.
Poate că de aceea mă fascinează ideea unei lumi în care asemenea mecanisme nu ar mai funcționa.
Nu din dorința de revanșă.
Ci din curiozitate.
Ce s-ar întâmpla dacă, într-o dimineață, fiecare ar trebui să trăiască exclusiv din ceea ce știe și poate face?
Despre asta, într-o altă poveste.
Pam, pam!
Cristian Radu | News Connect
