Anatomia unei umanități în război cu ea însăși

În raport cu oamenii, aceștia pot fi paradoxal nu doar în rand cu ei, împreună ci și împotriva oamenilor.

Nu știu dacă vreuna din constatrile pe care le-am auzit sau le-am citit în ultima vreme, au fost mai dureroase ca și aceasta. Omul capabil de empatie, compasiune, iubire și înțelepciune, pierde adesea aceste manifestări, în detrimentul conflictelor. Practic, se confirmă din păcate faptul că, într-o lume caracterizată de tensiuni de toate felurile, în care vocile se ridică înainte ca urechile să asculte, oamenii sunt la fel.

Adesea dezbaterile ce ar trebui promovate, nu mai există , sau acestea se transformă în dueluri care știi când încep, dar nu știi când și cum se termină.. În ceea ce privește dialogul, acesta devine o arenă, de unde nu iese învingător, cel mai bum, cel mai înțelept, ci cel mai tare în gură, cel mai arogant. Știe el de ce.

În spatele fiecărui „adevăr absolut” se ascunde un om rănit, o neputință, o frică.

Când fricile se întâlnesc fără înțelepciune, se nasc războaie: între generații, între idei, intre profesii, între credințe, între oameni care, de fapt, caută același lucru – sensul.

Dacă oamenii oamenii sunt împotriva oamenilor, nu este vorba doar despre o confruntare de opinii, ci de un simptom al unei lumi care și-a pierdut în mod evident busola interioară.

Am învățat să construim ziduri mai repede decât poduri, să judecăm mai înainte decât să înțelegem, să ne apărăm convingerile mai mult decât să le lăsăm să evolueze.

Ne-am obișnuit să credem că a avea dreptate este mai important decât a fi împreună.

Cu toate acestea, dincolo de toate, există și reversul:

Oamenii pot fi împreună cu oamenii. Dacă vor. Deci, să ne dorim să vrem.

Atunci când interesul devine comun și intenția curată, când orgoliul se dizolvă în dorința de a construi, apare o altă energie – cea a solidarității.

Nu mai contează cine câștigă, ci ce se câștigă.

Nu mai este despre „eu”, ci despre „noi”.

A fi împreună cu oamenii înseamnă a accepta diferențele fără a le transforma în bariere.

Înseamnă a vedea în celălalt nu un rival, ci o oglindă a propriei umanități.

A înțelege că empatia nu slăbește, ci rafinează.

Că bunătatea nu e o pierdere, ci o formă superioară de inteligență. Există și o a treia dimensiune – aceea în care oamenii reușesc să fie împreună astfel încât fiecare să câștige ceva.

Este esența maturității colective: acel echilibru delicat între a oferi și a primi, între a te exprima și a asculta, între a te afirma și a colabora.

Când înțelegem că binele unuia nu trebuie să excludă binele altuia, se naște spațiul în care omenirea își regăsește sensul.

Poate că adevărata provocare a secolului XXI nu este tehnologică, ci umană.

Să învățăm să fim mai puțin împotriva și mai mult împreună.

Să ne redescoperim că parteneri în evoluție, nu că adversari în supraviețuire.

Pentru că, în cele din urmă, umanitatea nu se va prăbuși din lipsă de resurse, ci din lipsă de înțelegere.

Și nu vă renaște prin luptă, ci prin reîntoarcerea la sine — prin redescoperirea omului din om.

Cristian Radu

Redactor șef