Bolojan, principiile și matematica puterii. Cât poate costa României ambiția unui lider politic?
Autor: Sebastian Dan
Poate România depăși criza politică fără PSD? Analizăm poziția lui Ilie Bolojan, calculele parlamentare și costurile unui blocaj prelungit.
Ilie Bolojan spune că nu mai vrea să guverneze alături de PSD, dar promite că PNL va susține învestirea unui guvern din care nu va face parte. Mesajul sună principial. Problema este că politica nu se face doar cu principii și declarații, ci și cu voturi. Iar atunci când matematica parlamentară nu confirmă strategia unui lider, nota de plată riscă să ajungă la întreaga țară.
Există un adevăr în critica lui Ilie Bolojan la adresa PSD. Un partid care participă la guvernare, își asumă angajamente, apoi contribuie la prăbușirea formulei politice respective nu poate pretinde că nu are nicio responsabilitate pentru criza rezultată. Nici nu este obligatoriu ca PNL să accepte la nesfârșit o alianță pe care o consideră nefuncțională. Într-o democrație, partidele au dreptul să refuze parteneriate, să își stabilească limite și să își asume opoziția.
Dar există și reversul acestei realități: nu poți invoca responsabilitatea politică doar atunci când îți convine și nu poți cere un guvern funcțional fără să explici de unde vor veni voturile care îl fac posibil.
Aici începe adevărata problemă a poziției lui Bolojan.
Matematica parlamentară nu ține cont de discursuri
În declarațiile sale, liderul liberal susține că PNL este dispus să contribuie la învestirea unui guvern, chiar dacă liberalii nu vor face parte din Executiv. În același timp, exclude o nouă guvernare alături de PSD. În teorie, aceasta este o poziție politică legitimă: liberalii pot vota un guvern tehnocrat, pot negocia un acord parlamentar și pot susține un program limitat, fără să își asume portofolii ministeriale.
În practică, însă, orice formulă trebuie să treacă testul voturilor.
Conform configurației parlamentare publicate la începutul lunii octombrie, Parlamentul are 464 de membri, iar majoritatea absolută necesară pentru învestire este de 233 de voturi. PSD are 126 de mandate, PNL 81, USR 58, iar UDMR 31. Grupul minorităților naționale are 17 deputați, iar grupul Uniți pentru România are tot 17 mandate.
Dacă adunăm PNL, USR, UDMR, minoritățile naționale și Uniți pentru România, ajungem la 204 mandate. Chiar dacă am adăuga toate cele 22 de mandate ale parlamentarilor neafiliați, totalul ar ajunge la 226 — încă sub pragul de 233.
Acesta este calculul care nu poate fi ocolit prin comunicate și declarații de presă.
Desigur, apartenența la un grup parlamentar nu garantează automat felul în care votează fiecare ales. Pot exista negocieri, absențe, voturi individuale și susțineri punctuale din partea altor formațiuni. Dar tocmai de aceea trebuie prezentată o soluție concretă, cu angajamente verificabile, nu doar speranța că vor apărea suficiente voturi în ziua decisivă.
Dacă PSD este exclus din formula de guvernare, iar celelalte formațiuni nu pot asigura majoritatea, întrebarea devine inevitabilă: cine construiește alternativa și cine răspunde dacă ea nu funcționează?
Bolojan are dreptul să refuze PSD. Are și obligația să explice alternativa
Ar fi nedrept să pretindem că PNL trebuie să guverneze cu PSD indiferent de circumstanțe. O alianță nu poate funcționa doar prin constrângere, iar experiența unei coaliții conflictuale poate justifica refuzul de a repeta aceeași formulă.
În plus, Bolojan a anunțat public că liberalii sunt dispuși să voteze învestirea guvernului condus de premierul desemnat Luca Niculescu, fără să participe la acesta. Prin urmare, nu este corect să spunem că PNL a refuzat orice soluție. Există o propunere: un executiv tehnocrat, susținut prin acorduri cu partidele parlamentare.
Dar între disponibilitatea declarată și o majoritate reală există o diferență fundamentală. Un guvern tehnocrat nu devine stabil doar pentru că miniștrii săi nu sunt membri de partid. El are nevoie de voturi pentru învestire, de sprijin parlamentar pentru legi și bugete și de o înțelegere politică suficient de solidă pentru a nu se prăbuși la prima decizie dificilă.
Cine își asumă bugetul pe anul viitor? Cine votează măsurile nepopulare necesare pentru reducerea deficitului? Cine susține reformele atunci când acestea lovesc în interese electorale sau de partid? Și ce se întâmplă dacă partidele care promit astăzi sprijin decid mâine că nu le mai convine?
Un acord parlamentar poate fi o soluție. Dar trebuie să fie mai mult decât o hârtie semnată pentru a trece de votul de învestitură. Trebuie să existe obiective clare, un calendar, responsabilități și un mecanism prin care alegătorii să poată vedea cine și-a respectat angajamentele.
Altfel, România riscă să aibă un guvern învestit formal, dar vulnerabil politic, incapabil să ducă la capăt tocmai reformele pentru care ar fi fost instalat.
Cine a provocat criza și cine trebuie să o rezolve?
Responsabilitatea nu poate fi pusă exclusiv în cârca lui Bolojan. PSD are propria răspundere pentru deciziile sale, inclusiv pentru contribuția la căderea guvernului. Un partid care retrage sprijinul unui executiv trebuie să explice ce alternativă propune și cum intenționează să o susțină.
Dar aceeași regulă trebuie aplicată și PNL.
Dacă liberalii susțin că România are nevoie urgentă de un guvern cu puteri depline, atunci au obligația să participe la construirea unei formule care poate funcționa. Dacă refuză PSD, trebuie să explice cum poate fi obținută majoritatea fără social-democrați. Dacă alternativa depinde de voturile unor parlamentari care nu și-au asumat public susținerea ei, trebuie spus limpede că vorbim despre o ipoteză, nu despre o soluție sigură.
Nu este suficient să spui că ceilalți au provocat criza. În momentul în care ai putere de decizie și participi la negocieri, devii responsabil și pentru felul în care poate fi depășit blocajul.
Aceasta nu înseamnă că toate partidele poartă o vină egală. Înseamnă că fiecare trebuie evaluat în funcție de deciziile sale concrete, de voturile pe care le poate mobiliza și de disponibilitatea de a suporta consecințele propriilor alegeri.
Este interimatul o povară sau un avantaj politic?
Bolojan insistă că actualul guvern, cu atribuții limitate, ține România pe linia de plutire, dar afirmă și că țara are nevoie urgentă de un executiv cu puteri depline. Cele două afirmații pot fi adevărate simultan: un guvern interimar poate asigura continuitatea instituțională, dar are limite în capacitatea de a lua decizii politice majore.
Tocmai de aceea, prelungirea interimatului nu ar trebui tratată ca o situație confortabilă sau lipsită de costuri.
Un lider poate câștiga capital de imagine din postura celui care refuză compromisurile. Poate să își consolideze reputația de politician ferm, să își mobilizeze susținătorii și să se diferențieze de adversari. Dar acest avantaj de comunicare nu este același lucru cu rezultatul guvernării.
Aici apare suspiciunea politică pe care Bolojan ar trebui să o lămurească prin fapte: o strategie de confruntare îi poate aduce beneficii de imagine chiar și atunci când țara rămâne blocată? Poate deveni refuzul compromisului o investiție în viitorul său electoral, în timp ce costurile imediate sunt suportate de cetățeni?
Nu avem suficiente dovezi pentru a afirma drept certitudine că Bolojan urmărește să îi ia locul lui Nicușor Dan la următoarele alegeri prezidențiale. O asemenea intenție nu poate fi prezentată ca fapt demonstrat doar pe baza poziționării sale actuale.
Dar nici nu este nerezonabil să evaluăm efectele politice ale comportamentului său. În politică, imaginea se construiește inclusiv prin crize, prin delimitări și prin asumarea unor roluri publice. De aceea, orice lider care își proiectează viitorul trebuie întrebat dacă strategia sa servește în primul rând interesul public sau și propria carieră.
Nu intențiile presupuse trebuie să fie verdictul. Rezultatele concrete trebuie să fie testul.
Cine plătește factura unui blocaj prelungit?
Factura nu ajunge, în primul rând, la liderii care se acuză reciproc în conferințe de presă. Ajunge la cetățeni, la firme și la instituțiile care trebuie să funcționeze indiferent de criza politică.
Un executiv cu atribuții limitate are mai puțin spațiu de manevră pentru decizii importante. Întârzierea unui guvern cu puteri depline complică adoptarea bugetului, planificarea cheltuielilor și aplicarea unor măsuri economice. Instabilitatea politică poate afecta încrederea investitorilor și poate face mai dificilă gestionarea angajamentelor fiscale ale statului. Reuters a semnalat deja că actualul blocaj pune presiune pe stabilitatea financiară a României și pe respectarea obligațiilor bugetare.
Iar când deciziile sunt amânate, problemele nu dispar. Ele se acumulează și pot deveni mai scumpe de rezolvat.
Dacă este nevoie de reducerea deficitului, aceasta nu poate fi obținută prin declarații. Dacă trebuie adoptat un buget realist, el nu poate fi construit în jurul unor promisiuni incompatibile. Dacă sunt necesare reforme, ele nu pot fi implementate de un guvern care nu știe dacă va mai avea sprijin parlamentar peste câteva săptămâni.
În cele din urmă, cetățeanul nu este interesat doar cine a câștigat disputa politică. Este interesat dacă statul funcționează, dacă taxele și cheltuielile sunt administrate responsabil și dacă deciziile luate astăzi nu îi vor transfera costuri mai mari mâine.
De aceea, întrebarea nu este dacă Bolojan are dreptul să își apere principiile. Are acest drept. Întrebarea este dacă își asumă și consecințele strategiei pe care o alege.
Care este limita răspunderii în politică?
Într-o democrație, nimeni nu poate fi obligat să accepte orice compromis doar pentru a păstra un guvern în funcție. Dar niciun partid nu poate transforma propriile linii roșii într-un argument suficient pentru a evita orice responsabilitate față de rezultat.
Există o diferență între un compromis care compromite principiile și unul necesar pentru funcționarea instituțiilor. Există o diferență între a refuza o alianță nefuncțională și a refuza să negociezi orice alternativă realistă. Și există o diferență între a pierde o confruntare politică și a lăsa țara într-un blocaj prelungit fără o strategie credibilă de ieșire.
Limita răspunderii ar trebui să fie dată de obligația fiecărui actor politic de a explica public trei lucruri: ce urmărește, ce voturi are și ce costuri implică strategia sa.
Dacă Bolojan consideră că un guvern tehnocrat este soluția, să arate cum poate fi susținut. Dacă PNL refuză PSD, să explice cum poate fi construită majoritatea alternativă. Dacă PSD cere revenirea la guvernare, să demonstreze că există un acord viabil și că nu urmărește doar să împartă răspunderea pentru măsurile dificile. Iar dacă niciuna dintre formule nu poate strânge voturile necesare, partidele trebuie să spună acest lucru onest, în loc să prelungească spectacolul acuzațiilor reciproce.
România nu poate fi ținută ostatică de viitorul electoral al nimănui
Ilie Bolojan poate avea ambiții politice. Este firesc ca liderii partidelor să se gândească la viitorul lor electoral. Nu este însă firesc ca interesul public să fie subordonat unei strategii de imagine, indiferent cine ar adopta-o.
La fel, PSD nu poate invoca grija pentru populație fără să își asume efectele deciziilor sale. Nici celelalte partide nu pot pretinde că sunt responsabile doar pentru că nu ocupă funcții în guvern. Responsabilitatea nu se măsoară exclusiv în numărul de ministere deținute, ci și în voturile acordate, în acordurile negociate și în consecințele deciziilor politice.
România are nevoie de un guvern cu puteri depline, de un buget realist și de o majoritate capabilă să susțină decizii dificile. Dacă aceste obiective cer o formulă tehnocrată, ea trebuie construită. Dacă este necesar un acord politic între partide care nu mai au încredere unele în altele, acordul trebuie să fie suficient de clar pentru a putea fi verificat. Iar dacă liderii nu pot ajunge la o soluție, trebuie să își asume public eșecul, nu să pretindă că responsabilitatea aparține exclusiv adversarilor.
Nu putem ști astăzi dacă Bolojan urmărește să devină președintele României la următoarele alegeri. Putem însă judeca deciziile sale de acum și efectele lor.
Un lider politic nu trebuie condamnat pentru că are ambiții. Trebuie tras la răspundere dacă, pentru a le urmări, pune interesul public pe plan secund.
Iar regula trebuie să fie aceeași pentru toți: nu contează doar cine câștigă disputa politică de astăzi. Contează cine răspunde pentru costurile pe care România le suportă mâine.
Foto: Newsbv
