Dialog, înainte de liniște

E Fără5 și scriu…

Seara mă prinde, aproape mereu, în același fel. Nu sunt neapărat rupt de oboseală, ci mai mult golit de tot zgomotul din jur.

Și exact atunci apare el. Sinele meu.

Nu ca o voce care mă cicălește, ci mai degrabă ca una care pune întrebări incomode.

– Cine ești tu, de fapt? Mă întreabă. Nu ce ai făcut. Nu ce scrii. Nu ce zic alții. Cine ești?

Stau puțin pe gânduri înainte să răspund. Știu că un răspuns aruncat repede e, aproape garantat, o mică minciună.

– Sunt un tip care a trecut prin sisteme. Le-am văzut și dinăuntru. Am fost la conducere, le-am apărat, le-am dus pe umeri. Și, după ce am terminat, le-am privit fără să-mi fac iluzii. Nu m-am dat bătut. Doar am înțeles.

– Deci ești director? mă ia peste picior. Sau jurnalist? Sau scriitor?

Zâmbesc. Etichetele vin mereu la pachet cu nevoia asta a oamenilor de a simplifica totul.

– Am fost director în mai multe etape. Sunt jurnalist prin modul în care gândesc. Sunt autor din nevoia de a pune lucrurile la locul lor, de a da un sens. N-am sărit dintr-un rol în altul. Am crescut din unul în celălalt.

– Și de ce scrii despre putere? Despre moralitate? Despre decizii?

– Pentru că le-am trăit. Pentru că știu cum arată o decizie când nu mai e teorie. Când are consecințe. Când îi lovește pe oameni reali. Ce scriu eu nu vine din cărți. Vine din amintiri.

– Unii zic că îți dai cu părerea în prea multe locuri.

Tac. Asta doare, dar doar dacă e adevărat.

– Nu-mi dau cu părerea, zic încet. Eu scriu despre locuri în care am fost. Despre domenii în care am lucrat. Despre decizii pe care le-am simțit pe pielea mea. Opiniile sunt ieftine. Analiza este o responsabilitate.

– Bun. Și ca jurnalist, cine ești?

– Un om care nu sare la orice zgomot. Un om care caută context. Un om care trasează linii, nu care atacă. Nu vreau să conving. Vreau să înțeleg corect.

– Dar ca autor?

Aici, răspunsul vine mai greu.

– Sunt un om care nu și-a transformat rănile în spectacol. Scrisul meu nu e o paradă. E un proces. “Ritualul gândurilor” nu e despre mine. E despre tranziție. Despre cum să rămâi întreg după ce ai fost făcut bucăți.

– De ce nu urli? mă întreabă sinele meu. De ce nu ești un militant?

– Pentru că strigătul obosește adevărul. Pentru că o frază așezată rezistă mai mult decât un slogan. Nu vreau să ard repede. Vreau să rămân.

– Și cui te adresezi?

– Celor care au dus greul. Celor care au avut responsabilități. Celor care știu că viața nu-i alb-negru, dar că adevărul e bătut în cuie. Publicul meu nu e mare. Dar e atent.

Tăcem amândoi. Și, pentru prima dată, facem schimb de locuri.

– Acum eu te întreb, îi spun. Cine sunt?

Sinele meu nu răspunde imediat. Nu se grăbește niciodată.

– Ești un om care nu s-a ascuns nici în funcții, nici în literatură. Ești cel care a rămas când alții au luat-o la fugă. Care nu a urât, dar nici nu a mințit.

Îl ascult fără să-l întrerup.

– Ești jurnalist tocmai pentru că n-ai fost doar jurnalist. Ești autor tocmai pentru că n-ai scris din vanitate. Ești matur pentru că nu mai ai nimic de demonstrat nimănui.

Întrebarea finală vine aproape șoptită.

– Și concluzia?

Sinele meu zâmbește. Îl simt.

– Că nu mai trebuie să te explici. Că drumul tău nu e de justificat, ci de continuat. Că nu ești între roluri, ci dincolo de ele.

Și, pentru prima dată în seara asta, e liniște. Nu pentru că am găsit răspuns la toate întrebările. Ci pentru că am pus întrebările corecte.

Cristian Radu

Redactor șef