Intre tăcerea ultimului cuvânt și începutul unei respirații noi

Introducere la “Jurnalul gândului de seara – Portrete”,

volumul II al “Trilogiei gândurilor”

Sunt gânduri care nu se scriu atunci când ai timp.
Se scriu atunci când nu mai poți fugi de ele.
Când viața te oprește, nu cu forța, ci cu o blândețe aproape insuportabilă.

Când seara coboară cu greutatea unei zile nemărturisite, când între „a fost” și „va fi” nu mai încape nimic în afară de un oftat, atunci se naște jurnalul.

Nu ca o ambiție, nu ca un exercițiu, ci ca o nevoie de a traduce ceea ce doar sufletul mai înțelege. Uneori, nici el pe deplin. Dar destul cât să vibreze atunci când găsește cuvântul potrivit. Sau tăcerea necesară.

Am scris volumul II al Jurnalului gândului de seară, nu dintr-o planificare atentă, ci dintr-un ritm interior care a cerut să fie ascultat.

Am scris în serile care n-au întrebat dacă am chef, în diminețile care au început fără cuvânt, dar pline de ecouri, sau pe marginea unor absențe care au spus mai mult decât toate prezențele adunate la un loc.

A fost scris în spații mici, între două respirații.

Între un „te rog” și un „iartă-mă” nerostite, în trenuri care m-au dus mai departe doar pentru că nu mai aveam unde să mă întorc, în camere unde lumina nu venea din becuri, ci din câte o amintire care scânteia brusc, fără motiv.

Aici, între aceste pagini, am scris din noduri în gât, din goluri de aer, din recunoștință și dor, din confuzii, revelații și conștientizări.

Gândurile mele nu au o ordine cronologică, dar au un sens al lor – ca o constelație care nu e trasată pe hârtie, dar pe care o recunoști instinctiv, noaptea, privind cerul. Poate nu o poți numi, dar știi că acolo e o poveste care seamănă cu a ta.

Nu este un jurnal în sensul clasic. Este mai degrabă o căutare fragmentată de adevăruri mici. Uneori nepoetice, alteori prea poetice pentru realitate, uneori pline de o luciditate dureroasă, alteori îmbrăcate în metafore pentru că altfel n-ar fi putut fi duse.

Toate sunt însă sincere, trecute prin filtrul unui ceas interior care ticăie nu cu minute, ci cu emoții, cu tăceri adunate de-a lungul timpului, cu întrebări pe care nu am mai avut curajul să le adresez cu voce tare, dar le-am scris, ca să nu uit cine sunt.

Scrisul din acest volum este mai așezat.

Nu pentru că aș fi aflat toate răspunsurile, ci pentru că am învățat să trăiesc cu întrebările. Să le așez lângă mine seara, ca pe niște prieteni vechi care nu mai vin să mă salveze, ci doar să mă țină de mână.

Este mai liniștit nu pentru că m-am vindecat de toate, ci pentru că am renunțat să mă mai lupt cu ceea ce doare în mod natural. Am început să înțeleg că unele lucruri nu se repară, dar se așază.

Ca o cană ciobită pe care o ții nu din nevoie, ci din respect.

Pentru că ți-a fost martor.

Și atât.

Volumul II este despre acele seri în care nu ai nevoie să spui nimic și totuși gândul vine – blând, dar ferm – să-ți amintească cine ești.

Despre clipele în care nu mai știi dacă te afli la capăt de drum sau la început de cale, dar simți că e timpul să stai.

Să nu mai fugi.

Să-ți dai voie să fii.

Nu altfel.

Nu mai bun.

Doar tu.

Este despre momentele acelea aproape invizibile, în care te uiți în oglindă și nu cauți perfecțiune, ci prezență.

În care nu-ți mai promiți că va fi mai bine, ci doar că vei fi acolo – pentru tine, în tine, cu tine. Este o reîntoarcere la esență, acolo unde nu mai e nevoie de explicații, ci de sinceritate.

Am aici porterete explicite sau ascunse ale unor oameni importanți din viața mea. Îi știu. Acum amintirile nu mai sunt confuze. Ceața lor nu mă mai risipește. La toți le mulțumesc colectiv, inclusiv ceelor “fără nume”.

Îmi mulțumesc și mie, că am rezistat până a venit timpul divin să închei acest volum.

Le mulțumesc și celor care nu “s-au înghesuit” să apară aici, pentru că ei stiu că îmi sunt la fel de importanți și la fel de dragi, că și alțîi și pentru că au răbdare să “iasă” în scenă mai încolo.

Este felul meu de a împinge viața cât mai mult în viitor, de a păcăli situațiile accidentale.

Alții vor rămâne în “umbră” , pentru că așa vor ei, sau pentru că așa vrem noi. Nici ei nu se pierd. Protecția pe care le-o dau gândurile mele bune, în buchet sau singulare, îi va face să mă iubească în continuare, cel puțin la fel de mult cum îi iubesc eu pe ei. Barbati si femei. Simple cunostinte, sau prieteni. Oameni.

Te invit să pășești în acest jurnal așa cum ai intra într-o cameră liniștită, seara târziu. Să-ți lași haina grijilor la ușă.

Să nu cauți neapărat sens, ci atingere. Nu certitudini, ci adevăruri mărunte, umane. Să citești nu ca să înțelegi totul, ci ca să te simți mai puțin singur.

Sunt aici, printre rânduri.

Uneori ca voce, alteori ca ecou.
Și tu ești aici – dacă citești – iar asta face totul să capete sens.
Unele lucruri nu se scriu pentru lume. Se scriu pentru cel care are nevoie de ele, chiar și dacă nu știe.

Cititorule. bine ai venit în Volumul II, un volum în care am ieșit din introspecție și m-am deschis către lumea din jurul meu, către societate și oameni, așa cum erau unii frumoși, deschiși, înțelepți, inteligenți, senzitivi, iubitori – într-un cuvânt excepționali, dar și alții prosti, tâmpiți, plagiatori, vanitoși etc.

Bine ai revenit în gândurile mele. Acele gânduri în care a recăpătat contur iubirea, care s-au ordonat și au eliminat confuzia din mintea si din viața mea.

Vocea ta interioară te aștepta să iți spună nu ceea ce vrei tu să auzi, ci mai degrabă, ceea ce ai nevoie sa auzi.

Lumea se schimbă și tu, la fel ca și mine, trebuie să te raportezi diferit la fiecare zi.

Acest volum este semnul meu de 3V – Vindecare, Victorie. Viitor.

Față de „Ritualul gândurilor“, saltul meu este uriaș, în ceea ce privește coerența, stilul, analiza, și diversitatea portretelor pe care le vei citi. Nu numai al meu, ci și pe ale celorlalți, așa cum le-am conturat.

Cristian Radu

Redactor șef