Lecția de ospitalitate înțeleasă cu rețetarul în mână

Astăzi n-aș fi scris despre acest loc. Probabil că m-aș fi limitat la un espresso lung și la o plimbare scurtă. Dar m-a inspirat… ospătarul. Mai exact, conversația cu unul dintre ei.

Locul e fain. Foarte fain. Lume bună, copii, câini, soare, vibe de vacanță fără să-ți plece portofelul în excursie. Și totuși, într-o zi aparent banală, trei cafele au reușit să provoace un mic tsunami de ospitalitate militantă.

Povestea începe simplu: trei prieteni, trei espresso lungi. Apa era deja pe masă, optimismul în aer, conversația în floare. Când au sosit cafelele… scurte. Foarte scurte. Gen, au mai băut și boabele înainte să le măcinăm.

Unul dintre prietenii mei, mai vocal (și mai „treaz“ decât noi ceilalți), o cheamă pe domnișoara ospătar:

– Ne-ați adus espresso scurt. Am cerut lung. Trei bucăți.

Domnișoara dă aprobator din sprânceană, dispare zvelt înapoi spre bar și… revine cu un singur espresso lung. Al celui care vorbise cu ea. Restul – considerați colaterali.

Mă ridic, politicos și încă democratic în gesturi, și mă duc la bar. Găsesc domnișoara. Îi zâmbesc. Îi reamintesc că și eu și celălalt coleg de masă suntem în viață și însetați. Înțelege. Face ochii mari, semn că e contact cu realitatea. Modifică situația.

Și abia acum începe partea cu adevărat amuzantă.

În mijlocul acestui vals al cafelelor, apare “superiorul”. Un fel de barista-șef de linie, cu aer de comandant de crucișător. Se apropie și ne anunță, ca și cum am fi greșit grav vreun ritual sacru:

– Ați comandat greșit! Trebuia să spuneți „long black”!

Ni s-a tăiat cafeaua.

Nu cu zahăr, cu ghilotină.

– Stați puțin… Dar altă dată, când am zis „espresso lung”, ați înțeles perfect. De ce azi, brusc, avem nevoie de cod NATO?

Omul își încordează fruntea:

– Așa scrie în rețetar. Am crezut că e o glumă, dar auzindu-i covingerea din glas, ne-am dat seama că nu era.

(Pauză.)

Nu „meniul”, nu „nomenclatorul cafelei naționale”, nu „fișa de post”. Retetarul. Un soi de biblie neînțeleasă a ospitalității mecanice.

Atunci ne-am dat seama că suntem mai bine pregătiți decât dânsul. Poate și mai bine „extracți“.

Discuția s-a încheiat într-o remiză diplomatică.

Ne-am înghițit indignarea cu spumă de lapte imaginară.

N-am renunțat. Vom reveni. Vom comanda tot cum știm noi: espresso lung, cu accent pe română.

Cine știe, poate data viitoare îl prindem la pauză.pe „superiorul“ cu rețetarul.

Cristian Radu