Legea salarizării. Toată lumea vrea echitate. Până când trebuie să spună cine pierde

Homo politicus actualis, Actualitate1 month ago53 Views

Cristian Radu | News Connect

Există legi asupra cărora partidele se ceartă pentru că au ideologii diferite.

Și există legi asupra cărora se ceartă pentru că adevărul costă electoral.

Legea salarizării unitare intră în a doua categorie.

Pe 26 august am primit și concluzia oficială: după luni de negocieri, PSD, PNL, USR și UDMR nu au ajuns la un acord.

Nu asupra necesității legii.

Asupra împărțirii banilor.

Proiectul este, potrivit Administrației Prezidențiale, aproape finalizat din punct de vedere tehnic. Partidele acceptă și necesitatea adoptării lui până la sfârșitul anului.

Dar nu au reușit să stabilească politic modul în care anvelopa salarială disponibilă trebuie împărțită între diferitele categorii de bugetari.

Rezultatul imediat este greu de trecut cu vederea: cele patru partide și-au asumat împreună pierderea celor 770 de milioane de euro aferente jalonului din PNRR.

Aici începe Homo politicus actualis.

Pentru că aproape toată lumea este de acord cu principiile.

Salarii echitabile.

Eliminarea discrepanțelor.

Sporuri justificate.

Performanță.

Responsabilitate.

Sustenabilitate bugetară.

Problema apare când principiile trebuie transformate în lei.

În mai eram de acord

Povestea devine și mai interesantă dacă ne întoarcem numai trei luni.

Pe 22 mai, aceleași patru partide semnau, sub medierea Administrației Prezidențiale, un acord politic.

PSD, PNL, USR și UDMR se angajau să adopte noua lege.

Principiul era remarcabil: niciun angajat din sectorul public nu urma să înregistreze o scădere a venitului total ca efect al reformei.

În același timp, creșterea cheltuielilor salariale trebuia ținută sub control pentru a nu compromite obiectivele fiscale ale României.

Cu alte cuvinte:

nimeni să nu piardă, inechitățile să fie corectate, dar statul să nu cheltuiască oricât.

Sună bine.

Matematic însă, devine mult mai complicat.

De la 8 la aproximativ 12 miliarde

Prima variantă de lucru pornea de la o anvelopă suplimentară de aproximativ 8 miliarde de lei.

Negocierile și consultările au arătat că suma nu permite rezolvarea suficientă a dezechilibrelor.

În august, varianta discutată politic ajunsese la aproximativ 12 miliarde de lei anual, diferența urmând să fie folosită tocmai pentru echilibrarea veniturilor între diferitele domenii ale sectorului public.

Nici aceasta nu a produs consensul.

Și aici apare întrebarea pe care discursul politic încearcă să o ocolească:

Cât costă, de fapt, echitatea?

Aceeași muncă. Salarii diferite

Una dintre marile contradicții ale sistemului public românesc este cunoscută de ani.

Doi oameni pot avea pregătire apropiată, responsabilități comparabile și atribuții asemănătoare, dar venituri considerabil diferite.

Contează instituția.

Contează ordonatorul de credite.

Contează sporurile.

Contează hotărârile judecătorești.

Contează excepțiile acumulate în ani de modificări legislative.

Uneori pare că ultimul lucru care contează este munca propriu-zisă.

Noua lege ar trebui tocmai asta să repare.

Dar dacă îi ridici pe cei rămași în urmă, ai nevoie de bani.

Dacă îi cobori pe cei aflați prea sus, ai nevoie de curaj politic.

Dacă nu faci nici una, nici alta, ai nevoie doar de încă o lege.

Salariul sau venitul?

Statul vorbește despre salarii.

Angajatul trăiește din venit.

Iar între cele două există sporurile.

Unele sunt perfect justificate. Există activități desfășurate în condiții dificile, periculoase sau cu responsabilități speciale.

Dar sporul a devenit, în anumite zone ale sistemului, și instrumentul prin care am reparat o grilă salarială care nu mai funcționa.

În loc să reparăm salariul, am adăugat ceva peste el.

Apoi încă ceva.

Și încă ceva.

Acum vrem transparență.

Foarte bine.

Atunci întrebarea trebuie pusă simplu:

Cât plătește statul în total pentru fiecare funcție și de ce?

Performanță. Un cuvânt minunat

Toate partidele iubesc performanța.

Cel puțin în discurs.

Vrem salarii legate de performanță.

Dar cine măsoară performanța unui funcționar?

Șeful?

Instituția?

Cetățeanul?

O comisie?

Numărul documentelor procesate?

Timpul de răspuns?

Rezultatul?

Un profesor bun este cel ai cărui elevi iau note mari?

Un medic bun este cel care tratează cei mai mulți pacienți?

Un funcționar bun este cel care emite cele mai multe acte?

Dacă nu definim performanța înainte să o plătim, vom inventa încă un spor.

De data aceasta îl vom numi merit.

Protejăm salariile mici. Dar ce facem cu competența?

Veniturile mici trebuie protejate.

Corect.

Dar o grilă salarială nu este numai un instrument social.

Este și mecanismul prin care statul cumpără competență.

Dacă distanța dintre venitul celui aflat la început și al specialistului cu douăzeci de ani de experiență devine nesemnificativă, experiența este devalorizată.

Dacă diferența devine enormă, sistemul produce alte inechități.

Dacă studiile, răspunderea, experiența și performanța nu produc diferențe reale, de ce ar mai investi cineva ani în specializare?

Dar dacă simpla vechime într-un sistem produce automat venituri mai mari, unde mai este performanța?

Nu putem cere simultan egalitate și diferențiere.

Trebuie să stabilim cât din fiecare vrem.

Și mai există cineva la masă

Discuția este purtată între partide, Guvern, Președinție, administrație și sindicate.

Mai lipsește cineva.

Cel care plătește.

Contribuabilul.

Și economia privată.

Statul nu își plătește angajații dintr-un seif misterios aflat sub Palatul Victoria.

Îi plătește din taxe, impozite, contribuții și, atunci când acestea nu ajung, din împrumuturi.

De aceea, orice lege a salarizării trebuie să răspundă unei întrebări incomode:

Cât își permite România?

Nu cât ar fi frumos.

Nu cât ar fi electoral convenabil.

Nu cât solicită fiecare categorie profesională.

Cât poate susține economia.

770 de milioane de euro

Și ajungem la contrastul cel mai greu de explicat.

România avea de îndeplinit un jalon PNRR.

Valoarea asociată: 770 de milioane de euro.

Partidele nu au ajuns la consens.

Banii sunt pierduți.

Iar comunicatul Administrației Prezidențiale spune ceva aproape neverosimil prin simplitatea formulării sale: partidele și-au asumat împreună pierderea.

Nu PSD singur.

Nu PNL.

Nu USR.

Nu UDMR.

Împreună.

Desigur, imediat după aceea au început acuzațiile.

PNL a indicat PSD drept responsabil pentru blocaj. Ministrul interimar al Muncii, Dragoș Pîslaru, a făcut aceeași acuzație.

Dar pentru cetățean rămâne rezultatul.

Patru partide au negociat. Nu s-au înțeles. România pierde 770 de milioane de euro.

Restul este politică.

Homo politicus actualis

Și aici îl regăsim pe personajul rubricii noastre.

Homo politicus actualis vrea reformă.

Dar nu vrea nemulțumiți.

Vrea echitate.

Dar nu vrea să spună cine trebuie să renunțe la avantaj.

Vrea performanță.

Dar trebuie să explice cum o măsoară.

Vrea salarii mai mari.

Dar trebuie să spună cine le plătește.

Vrea reducerea deficitului.

Dar nu vrea să piardă voturi.

Și atunci negociază.

Mai întâi 8 miliarde.

Apoi aproximativ 12.

Apoi încă o întâlnire.

Și încă una.

Până când expiră termenul.

Matematica nu votează.

Bugetul nu poate fi convins prin discurs.

Iar Comisia Europeană nu acordă 770 de milioane de euro pentru intenții.

Poate întrebarea este alta

Ne-am obișnuit să întrebăm:

Cine este vinovat?

PSD spune una.

PNL spune alta.

Miniștrii explică.

Sindicatele protestează.

Partidele se acuză.

Dar poate întrebarea cetățeanului trebuie să fie mult mai simplă:

Cum este posibil ca patru partide să fie suficient de responsabile pentru a-și asuma împreună pierderea a 770 de milioane de euro, dar insuficient de responsabile pentru a-și asuma împreună o lege?

Legea salarizării va fi, probabil, adoptată până la sfârșitul anului. Acesta este noul angajament.

Vom vedea forma finală.

Vom vedea cine primește.

Vom vedea cine rămâne în urmă.

Și vom vedea cât costă.

Dar cele 770 de milioane de euro vor rămâne acolo.

Nu într-o grilă.

Nu într-un discurs.

Ci în dreptul unei reforme pe care România știa încă din 2022 că trebuie să o facă.

Cristian Radu
Homo politicus actualis | News Connect