ATITUDINI-Omul care nu este la el
Există o categorie de oameni care mă fascinează.
Nu pentru că sunt mai deștepți decât ceilalți.
Și nici pentru că nu sunt.
Mă fascinează pentru că reușesc o performanță rară: sunt prezenți la întâlnire, dar lipsesc din discuție.
Îi întâlnești peste tot.
În administrație, în firme, la conferințe, în ședințe și, dacă stau bine să mă gândesc, chiar și la unele mese de familie.
Îl recunoști destul de repede.
Intră în discuție sigur pe el.
Vorbește bine.
Are vocabular.
Poate chiar prea mult vocabular.
Uneori atât de mult încât ai impresia că și el este surprins de cuvintele care îi ies din gură.
La început îl urmărești cu interes.
Pare că știe despre ce vorbește.
Dă exemple.
Face conexiuni.
Încuviințează grav din cap.
Te face să te întrebi dacă nu cumva ai pierdut tu un episod important.
Numai că, la un moment dat, observi ceva.
Nu se întâmplă nimic spectaculos.
Nu spune o prostie monumentală.
Nu se blochează.
Pur și simplu pierde firul.
Încet.
Aproape elegant.
Ca omul care pleacă până în bucătărie după ceva și, odată ajuns acolo, privește în jur și se întreabă: „Bine, dar eu de ce am venit aici?”
De aici începe partea cu adevărat interesantă.
Pentru că omul nostru nu se oprește.
Din contră.
Accelerează.
Își amintește o întâmplare.
Apoi încă una.
Apoi un coleg.
Apoi un fost șef.
Apoi un proiect.
Apoi ceva ce a citit într-un ziar acum câțiva ani.
Apoi ceva ce a auzit de la cineva care știa sigur pe cineva care știa foarte bine problema.
Legătura cu subiectul?
Uneori există.
Alteori este dată dispărută și căutată fără succes.
Dar asta nu pare să îl deranjeze.
Important este că rămâne în prim-plan.
Am participat recent la o discuție care, teoretic, putea fi rezolvată în cinci minute.
Poate șapte, dacă ne complicam.
După douăzeci de minute ajunseserăm la reorganizarea Europei, la deficitul bugetar, la lipsa forței de muncă și, undeva spre final, la vreme.
Problema inițială era tot acolo.
Nevătămată.
Nimeni nu se apropiase de ea.
Nici măcar accidental.
Uneori am impresia că există oameni care se tem mai tare de tăcere decât de greșeală.
Dacă se lasă două secunde de liniște, simt nevoia să spună ceva.
Orice.
Nu contează dacă are legătură cu discuția.
Important este să nu rămână golul acela periculos dintre două idei.
Poate tocmai de aceea îi întâlnești atât de des în ședințe.
Ședința este mediul lor natural.
Acolo există public.
Există audiență.
Există timpul necesar pentru a vorbi mult și a spune puțin.
Iar dacă cineva observă că subiectul s-a schimbat de trei ori în două minute, omul zâmbește.
Un zâmbet calm.
Sigur pe el.
Zâmbetul celui care pare că a înțeles ceva ce ceilalți încă nu au descoperit.
Deși, dacă ar fi să fim sinceri, nici el nu mai știe foarte bine de unde a plecat.
Și nici unde voia să ajungă.
Să nu mă înțelegeți greșit.
Și eu am plecat uneori după o idee și am ajuns la alta.
Diferența este că mi-am dat seama pe drum.
Omul despre care vorbesc astăzi nu are această problemă.
El merge înainte.
Cu aceeași convingere.
Cu aceeași siguranță.
Cu aceeași energie.
Uneori îl privești și ai impresia că urmărești un GPS rămas fără semnal.
Nu mai știe exact unde este.
Nu mai știe unde trebuie să ajungă.
Dar continuă să dea indicații.
Iar partea cea mai interesantă este că, din când în când, cineva chiar îl urmează.
Și atunci înțelegi că problema nu este doar a omului care nu este la el.
Ci și a celor care îl urmează fără să observe că nu mai este nimeni la volan.
Aristide Omul care știe de toate și nu știe nimic Observator acreditat al absurdului cotidian.
