Orașele la încercare (3) – Un oraș nu înseamnă doar blocuri. Înseamnă și infrastructura care le susține.

În ultimii douăzeci de ani, majoritatea orașelor din România s-au extins într-un ritm fără precedent. Cartiere noi, ansambluri rezidențiale, spații comerciale și clădiri de birouri au schimbat profund imaginea urbană și au răspuns unei cereri reale de locuințe și investiții.

Dezvoltarea este un semn al progresului.

Dar progresul nu poate fi măsurat doar prin numărul autorizațiilor de construire sau prin numărul apartamentelor livrate pe piață.

Un oraș funcțional înseamnă mult mai mult.

Înseamnă drumuri dimensionate pentru traficul generat de noile cartiere. Înseamnă rețele de apă și canalizare capabile să deservească noii locuitori. Înseamnă școli, grădinițe, transport public, spații verzi, parcări și servicii publice adaptate unei comunități aflate în continuă creștere.

Altfel spus, dezvoltarea urbană și dezvoltarea infrastructurii trebuie să evolueze împreună.

Atunci când acest echilibru se pierde, problemele apar inevitabil.

Uneori sub forma ambuteiajelor permanente.

Alteori prin lipsa locurilor în unitățile de învățământ.

Sau, așa cum s-a întâmplat în urma furtunilor recente, prin suprasolicitarea rețelelor de canalizare și inundarea unor zone rezidențiale.

Aceste situații nu sunt rezultatul unei singure decizii și nici al unei singure administrații.

Ele reprezintă efectul acumulării unor decizii luate în timp, în condițiile în care ritmul dezvoltării urbane a depășit, în anumite zone, ritmul modernizării infrastructurii publice.

Aceasta este una dintre cele mai importante lecții pe care administrațiile locale trebuie să și-o asume.

Fiecare nouă investiție modifică echilibrul unui oraș.

Fiecare bloc nou înseamnă locuitori noi.

Fiecare locuință înseamnă consum suplimentar de apă, trafic suplimentar, locuri de parcare, servicii publice și presiune asupra infrastructurii existente.

De aceea, autorizarea dezvoltărilor urbane nu ar trebui analizată exclusiv din perspectiva respectării documentațiilor de urbanism.

Ea trebuie evaluată și prin prisma impactului asupra întregului oraș.

Această abordare este deja prezentă în numeroase state europene, unde marile proiecte sunt însoțite de studii privind mobilitatea urbană, impactul asupra utilităților, gestionarea apelor pluviale și capacitatea infrastructurii existente de a susține noile investiții.

România face pași în această direcție, însă ritmul trebuie accelerat.

Schimbările climatice, creșterea densității urbane și presiunea asupra serviciilor publice impun o nouă filozofie de dezvoltare.

Nu mai este suficient să construim.

Trebuie să construim responsabil.

În acest proces, responsabilitatea aparține tuturor actorilor implicați.

Administrațiilor locale, care stabilesc direcțiile de dezvoltare.

Dezvoltatorilor, care trebuie să integreze proiectele în realitățile comunității.

Operatorilor de utilități, care au obligația de a anticipa evoluția cererii.

Și autorităților centrale, care trebuie să creeze cadrul legislativ și financiar pentru investițiile majore în infrastructură.

Cetățenii sunt, în cele din urmă, cei care suportă consecințele atunci când acest echilibru nu există.

Ei sunt cei care pierd timp în trafic.

Ei sunt cei care suportă costurile pagubelor produse de inundații.

Ei sunt cei care resimt presiunea asupra serviciilor publice.

De aceea, dezvoltarea urbană nu trebuie privită ca o competiție a cifrelor.

Nu câte blocuri s-au construit reprezintă adevărata măsură a succesului unei administrații.

Ci cât de bine funcționează orașul după ce acestea au fost construite.

Aceasta este diferența dintre dezvoltare și dezvoltare durabilă.

Iar această diferență va deveni, în următorii ani, unul dintre principalele criterii după care vor fi evaluate administrațiile locale.

În episodul următor: Orașele nu se construiesc într-un mandat. Dar un mandat poate decide cum vor arăta peste două decenii.

Cristian Radu l News Connect

Foto: IA