Criza unei tranziții fără rezervă. Cine răspunde pentru vulnerabilitatea energetică a României

Energie, Economie9 hours ago10 Views

România cere populației, companiilor și instituțiilor să reducă voluntar consumul de electricitate în orele de vârf, până la 31 august. Seceta severă, debitul redus al Dunării și producția hidro diminuată explică urgența momentului. Nu explică însă de ce sistemul are o marjă atât de mică de siguranță. Criza actuală este întâlnirea dintre o situație naturală dificilă și o tranziție energetică în care capacitățile controlabile au fost retrase sau programate pentru închidere mai repede decât au fost construite soluțiile care trebuiau să le înlocuiască.

În România, vinovatul unei crize energetice este găsit repede. Dacă nu plouă, răspunde seceta. Dacă energia se scumpește, răspunde piața. Dacă se închid grupuri pe cărbune, răspunde Bruxellesul. Dacă noile centrale întârzie, răspund procedurile.

Fiecare explicație conține o parte de adevăr. Luate împreună, produc însă un efect convenabil: răspunderea politică dispare.

Ministerul Energiei descrie oficial situația din august 2026 drept una de criză, provocată în principal de seceta severă și de reducerea accentuată a debitului Dunării. Măsurile anunțate sunt voluntare și vizează mutarea consumului, pe cât posibil, din intervalul 19.00–23.00 spre orele în care producția fotovoltaică este ridicată.

Aceasta este explicația imediată. Dincolo de ea se află însă întrebarea esențială: cum a ajuns sistemul energetic al unei țări cu resurse hidro, nucleare, gaze, cărbune, eolian și solar să depindă atât de mult, în serile dificile, de importuri și apeluri la economie?

Seceta a declanșat criza. Politica i-a mărit efectele

Nici seceta, nici temperaturile ridicate și nici scăderea debitului Dunării nu pot fi imputate unui guvern. Capacitatea sistemului de a rezista unor asemenea episoade poate fi însă evaluată politic.

Problema nu este lipsa resurselor, ci lipsa sincronizării. România a adăugat capacități regenerabile, dar stocarea, flexibilitatea și rețelele nu au crescut în același ritm. A programat retragerea unor grupuri pe cărbune, în timp ce noile centrale pe gaze au acumulat întârzieri. Proiectele nucleare au rămas ani întregi între acorduri, studii și negocieri, iar investițiile hidroenergetice au avansat greu, uneori blocate în conflicte administrative, juridice și de mediu.

Puterea instalată nu este același lucru cu energia disponibilă la comandă. Fotovoltaicul poate asigura o producție importantă la prânz, dar coboară rapid spre seară, când consumul rămâne ridicat. Eolianul depinde de vânt, iar hidroenergia depinde de apă.

Fără suficientă stocare, fără interconexiuni și rețele capabile să gestioneze noua structură de producție și fără centrale controlabile care să intre atunci când sunt necesare, sistemul rămâne vulnerabil.

De aceea, actuala criză nu este un argument împotriva energiei regenerabile. Este un argument împotriva unei tranziții incomplete.

Cine răspunde și pentru ce

Responsabilitatea principală aparține Guvernului României. Constituția stabilește că Guvernul realizează politica internă a țării și conduce administrația publică. În energie, executivul aprobă strategiile, negociază angajamentele europene, stabilește calendarul reformelor, alocă resurse și coordonează ministerele și companiile energetice de stat.

Această răspundere se distribuie apoi potrivit competențelor:

Prim-ministrul și Guvernul răspund pentru coerența întregii politici: închiderile, investițiile, finanțarea și planurile de rezervă trebuie să facă parte din același calendar.
Ministerul Energiei are răspunderea directă pentru strategia energetică, siguranța aprovizionării, mixul de producție și supravegherea companiilor de stat. El trebuie să arate nu doar ce capacități ies din sistem, ci și ce putere controlabilă intră în loc, la ce dată și ce soluție există dacă proiectele întârzie.
Ministerul Mediului răspunde pentru politica climatică, evaluările de mediu, protecția biodiversității și integrarea obiectivelor de decarbonizare. Rolul său este necesar, dar nu poate fi exercitat separat de realitatea energetică. Instituția nu decide singură mixul național și nici închiderea centralelor; are însă obligația unor proceduri clare, previzibile și proporționale pentru investițiile strategice.
Parlamentul și majoritățile parlamentare devin coresponsabile când aprobă ordonanțele, legile și bugetele care transformă opțiunile politice în obligații ale statului.
ANRE răspunde pentru reglementarea pieței, tarife, licențe, racordări și cadrul comercial. Reglementările sale pot accelera sau întârzia investițiile, dar Autoritatea nu stabilește strategia energetică și nu decide mixul de producție.
Transelectrica răspunde pentru operarea în siguranță a Sistemului Electroenergetic Național, dezvoltarea rețelei de transport și semnalarea problemelor de adecvanță. Operatorul poate avertiza și poate echilibra sistemul; nu poate construi centralele pe care politica publică nu le-a livrat.
Uniunea Europeană răspunde pentru cadrul climatic comun, piața certificatelor de emisii și presiunea decarbonizării. Dar tratatele europene păstrează dreptul statelor membre de a-și stabili sursele de energie și structura generală a aprovizionării. Bruxellesul a stabilit direcția și țintele. România și-a negociat angajamentele și trebuia să asigure ordinea, ritmul și înlocuitorii.

Lanțul politic al decarbonizării

Răspunderea ultimilor șapte-opt ani nu poate fi atribuită onest unui singur partid sau unui singur ministru. Ea aparține, proporțional cu deciziile și timpul avut la dispoziție, guvernelor conduse de Viorica Dăncilă, Ludovic Orban, Florin Cîțu, Nicolae Ciucă, Marcel Ciolacu și Ilie Bolojan.

PSD și PNL au avut cea mai mare participare la guvernare; ALDE, USR și UDMR au fost, în anumite perioade, membri ai coalițiilor sau titulari ai unor portofolii relevante.

Nu toate aceste guverne au aceeași răspundere și nici nu pot fi judecate pentru aceleași acte. Pentru calendarul eliminării treptate a cărbunelui, traseul decizional este mai precis:

Guvernul Cîțu a negociat și și-a asumat prin PNRR eliminarea treptată a producției de energie electrică pe bază de cărbune și lignit până în 2032;
Guvernul Ciucă a transformat angajamentul în cadrul juridic al decarbonizării, prin OUG 108/2022;
Parlamentul, prin majoritatea de la acel moment, a aprobat ordonanța prin Legea 334/2022;
guvernele și miniștrii Energiei care au urmat au preluat obligația de a livra capacitățile de înlocuire, de a renegocia ceea ce nu mai era realist și de a proteja adecvanța sistemului.

În acest lanț, Virgil Popescu are o răspundere politică directă. Mandatul său, între 2019 și 2023, a acoperit atât negocierea PNRR, cât și adoptarea legislației de decarbonizare. Răspunderea nu îi aparține însă exclusiv: documentele au fost negociate de executiv, adoptate de Guvern, susținute de coaliții și validate de Parlament.

Guvernul actual răspunde, la rândul său, pentru administrarea crizei și pentru corecțiile pe care le poate face acum. Nu poate fi făcut autorul tuturor întârzierilor acumulate, dar nici nu poate invoca moștenirea la nesfârșit. Din momentul preluării mandatului, continuitatea sistemului devine propria sa obligație.

Cât răspunde Bruxellesul

Formula „ne-a obligat Bruxellesul” este comodă și incompletă.

Uniunea Europeană a creat un cadru care a făcut producția pe cărbune tot mai costisitoare și a stabilit obiective ferme de reducere a emisiilor. Acest cadru a pus o presiune reală asupra economiilor dependente de combustibili fosili și nu a reflectat întotdeauna, cu aceeași finețe, diferențele dintre state, infrastructuri și capacități financiare.

România nu a fost însă lipsită de orice alegere. Articolul 194 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene păstrează dreptul fiecărui stat de a stabili condițiile de exploatare a resurselor sale, opțiunea între diferite surse și structura generală a aprovizionării. România și-a negociat PNRR, și-a asumat calendarul și a transpus angajamentul în legislația națională.

Bruxellesul poate răspunde pentru viteza și rigiditatea presiunii climatice. Bucureștiul răspunde pentru faptul că a acceptat termene ferme pentru retrageri, în timp ce termenele capacităților de înlocuire au rămas mobile.

Politica greșită nu a fost tranziția, ci succesiunea

România avea și are nevoie de reducerea poluării, de energie regenerabilă, de centrale mai eficiente, de rețele moderne și de o economie cu emisii mai mici. A prezenta actuala criză drept dovada că tranziția verde trebuie abandonată ar fi la fel de greșit ca a pretinde că simpla instalare a unor noi megawați fotovoltaici rezolvă securitatea energetică.

O tranziție funcțională are nevoie de succesiune: mai întâi construiești alternativa, îi verifici funcționarea și asiguri rezerva; apoi retragi capacitatea veche. Dacă inversezi ordinea, diferența dintre cele două momente se transformă în import, preț ridicat și vulnerabilitate.

România a tratat prea mult timp strategia ca pe o colecție de obiective, nu ca pe un calendar de lucrări care trebuie să se întâlnească. A promis centrale pe gaze, reactoare noi, acumulări prin pompaj, baterii și rețele modernizate. Unele proiecte au avansat, altele au rămas în urmă.

Sistemul nu funcționează însă cu intenții cumulate, ci cu megawați disponibili în fiecare oră.

Dincolo de știre

Seceta a produs urgența din august 2026. Debitul Dunării, producția hidro redusă și vârful de consum explică măsurile de moment. Dar ele nu pot absolvi anii de întârziere și lipsa de coordonare.

Răspunderea principală aparține guvernelor succesive, miniștrilor Energiei și Mediului și majorităților parlamentare care au acceptat retragerea unor capacități controlabile fără să se asigure că înlocuitorii — centrale pe gaze, reactoare nucleare, hidrocentrale, stocare și rețele modernizate — vor fi disponibili la timp.

ANRE răspunde pentru calitatea reglementării, Transelectrica pentru operarea și dezvoltarea rețelei, iar Uniunea Europeană pentru cadrul și presiunea tranziției.

Dar ordinea concretă în care România închide, construiește și înlocuiește s-a decis și se decide la București.

Nu politica verde a creat singură vulnerabilitatea. A creat-o politica fără succesiune: închizi astăzi, promiți pentru mâine și descoperi seara că între cele două momente a rămas un gol.

Iar când acel gol trebuie acoperit prin importuri, apeluri la economie și măsuri de urgență, nu mai vorbim doar despre vreme. Vorbim despre responsabilitatea politică a unei tranziții administrate fără rezervă.

Cristian Radu | News Connect

Surse: