Călător fără bilet

Călătoria eternă

Toate poveștile cu trenuri se bazează pe metafora găsirii, prinderii și urcării în trenul potrivit, considerând ca de la sine înțeles, faptul că știm bine direcția în care dorim să mergem. Un peron etern, așa cum metaforic, Octavian Paler a definit viața.

Nimeni pare a nu se gândi că o dată ajuns într-o gară, nu știe unde merge, dar așteaptă trenul cu vagoanele albastre, sau pe cel cu locomotiva neagră.

De aici și jocul metaforic al așteptării, deși dacă trenul nu apare în gara vieții, ar putea fi un semnal clar că destinația sa, implicit a noastră, ca și călător, nu coincide cu traseul realității pe care o trăiești, sau că amalgamul nostru de gânduri și dorințe s-a rătăcit pe linii neumblate.

Gândurile ne sunt un fel de „călători fără bilet”, căutând locuri care, uneori, nu se regăsesc pe hărți, ci doar în hățișul labirintului minții.

Trenul poate să apară din senin, dar și să întârzie, iar în această întârziere se ascunde adesea răspunsul la întrebarea: “Unde vrei să ajungi cu adevărat?”

Viața noastră, ca o călătorie într-un vagon fără destinație clară, poate fi plină de opriri neprevăzute și schimbări de direcție, iar fiecare stație poate aduce cu sine o lecție sau o întâlnire cu alt călător, în căutarea propriei sale răspunsuri.

Nu este întotdeauna ușor să acceptăm că trenul așteptat nu apare sau că rutele noastre pot fi schimbate fără avertisment, dar poate tocmai în această imprevizibilitate se ascunde frumusețea călătoriei noastre. În loc să privim cu frustrare spre calea ferată goală, putem să ne deschidem inima și mintea către alte posibilități, către o altă călătorie, care să ne ducă către noi înșine sau către alți călători aflați în aceeași căutare. Timpul, ca un conductor nevăzut, își face propriul program și, uneori, noi suntem doar pasagerii care trebuie să înțeleagă că așteptarea poate fi la fel de importantă că și călătoria însăși.

Poate că, în aceste momente de întârziere aparentă, avem ocazia să descoperim în noi înșine resurse neexplorate sau să ne conectăm mai profund cu ceilalți călători de pe aceeași linie de viață.

Cine știe, poate că într-o zi vom conștientuza că trenul a fost mereu acolo, dar era nevoie să schimbăm privirea noastră pentru a-l vedea, sau poate că destinul nostru era întotdeauna mai apropiat de călătorie, decât de destinație.

In ciuda faptului că simțim că timpul a rămas în urmă, că unele drumuri s-au dovedit a fi căi fără ieșire și că inimile s-au despărțit ca două corăbii pe mări agitate, am să vă spun ceva: viața oricui nu este un tablou încheiat, ci mai degrabă o simfonie neîntreruptă, alcătuită din nenumărate pagini ale cărților noastre personale. Înțelegeți că eșecurile nu definesc traseul nostru, ci îl sculptează, iar despărțirile nu reprezintă sfârșitul, ci doar un alt punct de plecare.

E adevărat că în viață nu întotdeauna primim ceea ce merităm, dar cu siguranță vom obține ceea ce avem nevoie pentru a crește, pentru a deveni mai puternici, mai înțelepți. Poate că acum avem senzația că singurătatea ne este aliată, dar nu să uităm că ea nu este o destinație, ci doar o stație de pe drumul nostru. Într-o zi, vom întâlni oameni care ne vor înțelege tăcerea, vor alina durerea din privirea noastră și ne vor deschide pagini noi în cartea vieții. Dragostea, cea adevărată, nu se măsoară în pierderi, ci în câștiguri spirituale. Poate că cineva a părăsit scena, dar asta nu înseamnă că pentru noi, cortina vieții a căzut definitiv. În pofida iubirilor pierdute, în ciuda inimilor sfărâmate, există întotdeauna posibilitatea unui nou capitol, mai plin de înțelegere și maturitate.

Acestea au fost o parte din gândurile care m-au ghidat ani la rand, când urcam Golgota și așteptam, poate nu în fiecare zi, dar măcar o dată pe săptămână să ating vârful și să îmi spun: „ Gata! A fost destul, am înțeles. Mulțumesc!”

Nu m-am lăsat nici atunci și nu mă las nici acum, prins în filele trecutului, ci privesc. înainte cu speranță. Viața mea, dar și a altora, nu este o poveste gata de povestit, ci este mai degrabă o călătorie continuă, cu răsturnări de situație și cu lumini care apar în cele mai întunecate colțuri ale sufletului meu.

Să râd din nou, să iubesc din nou, să visez din nou, sunt valorile ce m-au repus în mișcare, o mișcare eternă incomparabil mai profundă și mai spectaculoasă decât mersul trenului.

Acum știu, că în fiecare răsărit de soare, în fiecare privire în oglindă, sunt protagonistul propriei tale epopei.

Iată de ce, în ciuda norilor grei care mi-au umbrit temporar azurul destinului, soarele a revenit spectaculos, într-un dans al razei sale calde. Viața nu se măsoară acum în clipe întunecate, ci în modul în care răsăritul îmi mângâie sufletul în fiecare zi.

Nu voi nega însă zilele când pasul meu, părea să se încurce în umbrele eșecurilor, iar inima a simțit povara despărțirilor, rănilor și a trădărilor. Nu uit însă, că aceasta este doar o parte a călătoriei mele, în niciun caz destinația finală.

Pe de alta parte, rămân celelalte multe: succese, pasiuni, împliniri, adunate în spectacolul vieții și care și-au pus amprenta, pe mine cel de astăzi. Cu toate amărăciunile și melodramele, viața îmi este și astăzi o simfonie complexă, iar fiecare notă adaugă profunzime experiențelor si cunoașterii mele.

Cristian Radu