Green Deal, transformat în religie. Când tranziția energetică nu mai acceptă întrebări

Green Deal a pornit ca un proiect necesar de modernizare a economiei europene și de reducere a emisiilor. A devenit însă, treptat, mai mult decât o politică publică. A primit propriile dogme, propriile păcate și o categorie de eretici în care au fost trimiși toți cei care au îndrăznit să întrebe cât costă, cine plătește și ce facem atunci când nu bate vântul, nu este soare, iar Dunărea nu mai poate răci reactoarele.

Schimbările climatice sunt reale. Europa trebuie să-și reducă emisiile, să consume mai eficient și să-și limiteze dependența de combustibilii importați. Niciuna dintre aceste realități nu justifică însă renunțarea la întrebări.

O politică publică trebuie măsurată, verificată și corectată. O religie cere să fie crezută.

Aici a început transformarea Green Deal.

Țintele au devenit porunci. Tehnologiile au fost împărțite în virtuoase și păcătoase. Panoul fotovoltaic și turbina eoliană au primit din start certificatul viitorului, în timp ce gazul, cărbunele și, pentru o perioadă, chiar energia nucleară au fost împinse în zona rușinii ideologice.

Cine vorbea despre costuri era suspectat că nu înțelege urgența climatică. Cine întreba despre stocare era acuzat că apără trecutul. Cine cerea păstrarea capacităților convenționale până la construirea unor alternative stabile devenea adversarul tranziției.

Realitatea nu a ținut însă cont de etichete.

Capacitatea instalată nu este energie disponibilă

Europa a construit masiv capacități regenerabile. Este o realizare importantă. În 2024, sursele regenerabile reprezentau deja peste un sfert din consumul energetic al Uniunii, iar obiectivul pentru 2030 este de cel puțin 42,5%.

Problema apare atunci când numărul de megawați instalați este confundat cu energia disponibilă în orice moment.

Un parc fotovoltaic produce atunci când există soare. O turbină eoliană produce când viteza vântului se află în intervalul necesar. Niciuna dintre aceste surse nu poate răspunde singură obligației fundamentale a unui sistem energetic: producția și consumul trebuie să fie egale în fiecare secundă.

Pentru aceasta sunt necesare rețele întărite, stocare, centrale flexibile, interconexiuni și capacități de rezervă. Exact componentele care au rămas în urma ritmului în care au fost instalate noile surse.

Green Deal a numărat panourile mai repede decât bateriile. A stabilit termene pentru închiderea vechilor capacități înainte ca înlocuitorii lor să fie disponibili permanent. A confundat direcția corectă cu garanția că fiecare pas făcut în acea direcție este automat corect.

Factura dogmei

Raportul coordonat de Mario Draghi a exprimat ceea ce industria europeană simțea deja: companiile din Uniunea Europeană plătesc electricitatea la prețuri de două până la trei ori mai mari decât concurenții din Statele Unite, iar gazul este de patru până la cinci ori mai scump.

Aceste diferențe nu provin exclusiv din politicile climatice. Europa are mai puține resurse proprii, depinde de importuri și suportă consecințele războiului energetic declanșat de Rusia.

Dar nici Green Deal nu poate fi absolvit de orice răspundere.

Costurile certificatelor de carbon, investițiile insuficiente în rețele, fiscalitatea, reglementările complicate și retragerea prematură a unor capacități au ajuns în facturile populației și ale industriei. Oțelul, chimia, îngrășămintele, sticla și cimentul nu pot funcționa pe sloganuri. Ele au nevoie de energie multă, stabilă și competitivă.

Dacă industria europeană se închide, iar aceleași produse sunt importate din țări care folosesc cărbune și standarde de mediu mai slabe, Europa nu elimină emisiile. Le exportă. Împreună cu locurile de muncă.

România, între virtutea declarată și energia importată

Situația de la Cernavodă arată cât de repede se poate schimba echilibrul unui sistem energetic.

Oprirea celor două reactoare nu a fost provocată de Green Deal, ci de debitul extrem de redus al Dunării și de incapacitatea infrastructurii existente de a asigura apa necesară funcționării. Dar dispariția bruscă a aproximativ 1.400 MW de producție nucleară a scos la vedere fragilitatea întregii construcții.

Ziua, fotovoltaicele pot compensa o parte importantă a deficitului. Seara, producția solară dispare, consumul rămâne ridicat, iar sistemul caută energie în centralele pe gaze, pe cărbune sau în importuri.

Exact sursele pe care discursul public le declarase incompatibile cu viitorul devin, în momentul crizei, soluțiile care țin rețeaua în funcțiune.

Nu pentru că tranziția verde ar fi greșită, ci pentru că a fost prezentată ca o înlocuire simplă: închidem vechiul, instalăm regenerabile și problema este rezolvată.

Nu este.

Comisia Europeană a început deja corecția

Lansarea Clean Industrial Deal și a Planului pentru energie accesibilă reprezintă, în fond, recunoașterea faptului că decarbonizarea nu poate continua fără competitivitate, industrie și prețuri suportabile.

Bruxelles-ul vorbește acum mai apăsat despre neutralitate tehnologică, investiții în rețele, securitatea aprovizionării și reducerea costurilor. Nu este abandonarea Green Deal, ci încercarea de a-l readuce din zona credinței în cea a economiei reale.

Corecția trebuie însă să ajungă și la nivelul statelor membre.

România nu are nevoie să aleagă între climă și securitate energetică. Are nevoie de energie nucleară, hidro, regenerabile, gaze, stocare și rețele. Pentru o perioadă de tranziție, poate avea nevoie și de capacități pe cărbune păstrate în rezervă, nu celebrate, dar nici demolate înainte de apariția unor soluții sigure.

Dincolo de dogmă

Marea eroare nu este Green Deal. Marea eroare este transformarea lui într-un adevăr care nu mai poate fi discutat.

O politică energetică serioasă nu se construiește cu sfinți și eretici. Se construiește cu megawați disponibili, rețele funcționale, rezerve, costuri suportabile și responsabilitate.

Energia verde este necesară. Dar energia trebuie să existe și atunci când cerul este acoperit, vântul se oprește, râurile scad și importurile devin prea scumpe.

Tranziția nu trebuie abandonată. Trebuie scoasă din biserica ideologiei și readusă în camera de comandă a sistemului energetic.

Acolo nu contează cine a avut discursul mai pur.

Contează dacă lumina rămâne aprinsă.

Cristian Radu | News Connect

Surse: Comisia Europeană – Clean Industrial Deal, Comisia Europeană – Planul pentru energie accesibilă, Raportul Draghi privind competitivitatea europeană, Curtea de Conturi Europeană – rețelele energetice ale Uniunii.