Hidroelectrica, bateriile și întrebările care nu ar trebui evitate

În jurul Hidroelectrica se conturează în ultimele săptămâni o idee prezentată aproape ca o soluție salvatoare:
că viitorul energetic al companiei și chiar reducerea costului energiei pentru populație depind de implementarea rapidă a unor capacități mari de stocare în baterii.

Doar că, dincolo de declarații și de presiunea publică pentru „a face repede”, apare o întrebare simplă și absolut firească:

Pe baza cărui studiu tehnic și economic se susține această urgență?

Pentru că până acum nu am văzut prezentat public niciun studiu de fezabilitate serios care să explice clar:

• de ce exact această soluție;
• de ce la această dimensiune;
• cât costă în realitate;
• în cât timp se amortizează;
• ce beneficii concrete produce;
• și, mai ales, cu cât va scădea efectiv prețul energiei pentru consumator.

Pentru că exact asta se transmite în spațiul public:
„vom reduce costurile”.
Dar cu cât?
Pe baza căror calcule?
Realizate de cine?

Într-un proiect strategic de asemenea amploare, întrebările acestea nu sunt un moft și nici opoziție politică.
Sunt obligația minimă a unei societăți care pretinde că ia decizii profesioniste.

O senzație de grabă care ridică semne de întrebare

Tot ceea ce se întâmplă acum pare construit într-un ritm neobișnuit de accelerat.

Apare ideea.
Se pune presiune publică.
Se vorbește despre urgență.
Se condiționează bugete și mandate.
Iar cine ridică întrebări riscă imediat să fie privit ca fiind „împotriva modernizării”.

Și tocmai această logică îi face pe mulți să privească situația cu neîncredere.

Pentru că seamănă, într-un fel incomod, cu alte perioade recente în care ni s-a spus:
„trebuie făcut repede, pentru că sigur va fi bine”.

Atunci era vaccinul.
Acum sunt bateriile.

Doar că aici discutăm despre investiții uriașe într-o companie strategică și listată la bursă.
Despre sute de milioane sau poate miliarde de euro.
Despre decizii care pot influența piața energetică ani întregi.

În mod normal, într-un astfel de proiect, ordinea ar trebui să fie simplă:
mai întâi studiul,
apoi analiza tehnică,
apoi modelul economic,
apoi dezbaterea profesională,
și abia la final decizia politică.

Nu invers.

Cine decide partea tehnică?

Aici apare poate cea mai sensibilă întrebare dintre toate.

Este absolut legitim ca statul să stabilească direcții strategice în energie.
Dar este normal ca decizia tehnică să fie împinsă atât de agresiv din zona politică?

Mai ales într-o companie care are:

• AGA;
• Consiliu de Supraveghere;
• Directorat executiv;
• specialiști;
• structuri tehnice și economice proprii.

În teorie, exact aceste structuri ar trebui să stabilească dacă o investiție este justificată sau nu.

Pentru că una este să spui:
„România trebuie să dezvolte capacități de stocare”.

Și cu totul altceva este să ajungi să impui aproape administrativ:

• soluția;
• dimensiunea;
• calendarul;
• și condiționarea conducerii companiei.

Mai ales când vorbim despre o tehnologie costisitoare, aflată încă într-o evoluție rapidă și într-o piață unde rentabilitatea diferă enorm de la un proiect la altul.

Dacă există studiul, de ce nu este public?

Poate cea mai simplă și legitimă întrebare este aceasta:
dacă există un studiu serios, de ce nu este făcut public?

De ce nu este prezentat:

• investitorilor;
• mediului academic;
• specialiștilor din energie;
• pieței;
• și opiniei publice?

Pentru că transparența reală nu înseamnă doar declarații politice și conferințe de presă.

Înseamnă să arăți cifrele.
Ipotezele.
Riscurile.
Costurile.
Beneficiile reale.

Altfel, există riscul ca o idee care poate fi bună în principiu să fie compromisă tocmai prin grabă, presiune și lipsă de transparență.

Iar într-o companie precum Hidroelectrica, unde fiecare decizie transmite un semnal important către piață și investitori, întrebările nu ar trebui privite ca un atac.

Ci ca o necesitate normală într-o economie care spune că respectă guvernanța corporativă și decizia profesionistă.

Cristian Radu