Revelația vârfului

Privesc în urmă și văd muntele vieții mele.

Urcușul a fost lung, sinuos, uneori împovărător, alteori stimulat de lumina unor reușite neașteptate.

Am ajuns sus, atât de sus, cât îți este dat să ajungi într-o viață. Nu mai există alt vârf spre care să mă îndrept, doar cerul întins deasupra mea, nesfârșit, dar neatins și lumea de dincolo.

De aici, din vârf, totul se vede cu o limpezime uimitoare, nu doar drumul meu, ci și drumul celorlalți.

Pe unii îi văd urcând cu avânt, crezând că muntele se supune doar voinței lor. Se înșeală, căci la un moment dat, ei se opresc pentru că nu sunt antrenați și acomodați cu aerul și cu înălțimile, deși le vor în viața lor. Apoi continuă și iar se opresc și iar continuă, ca într-un perpetuum mobile.

Pe alții, îi văd mai obosiți, mai încercați, mai sceptici, dar nu se opresc. Merg încet, în ritmul lor, pauzele le sunt mai scurte, astfel încât apucă să-i depășească pe unii din cei din prima categorie. Îi iubesc pe toți, pentru că știu ce înseamnă fiecare pas, fiecare cădere, fiecare victorie fragilă, fiecare moment de îndoială. Îi iubesc nu pentru ceea ce sunt, ci pentru ceea ce vor să devină, nu pentru ceea ce încearcă să devină.

Mai văd în fața mea, un alt munte ce adună tot ceea ce este material în viața unora. Pe ei însă nu-i văd, sunt undeva jos, sau pe drum, dar le va fi greu să ajungă în vârful lor. De al meu, nici nu poate fi vorba. Sunt vârfuri și vârfuri, priorități și priorități.

Oamenii mă văd sus și mă privesc diferit, unii cu admirație, crezând că stăpânesc tainele drumului, alții cu neîncredere, căutând să descopere urmele greșelilor mele.

Nici unii, nici alții însă, nu știu că nu puterea de a urca este marea lecție a vieții, ci capacitatea de a înțelege urcușul, de a vedea fiecare semn pe care ți-l dă natura, Divinitatea, propriul corp, în timp ce urci către vârf. Această înțelegere vine, doar când ai ajuns aici, unde sunt eu acum.

Acum îmi dau seama, că muntele nu este o competiție, ci mai degrabă este o revelație, îmi dau seama că nu există învingători și nici învinși.

Există doar drumeți, aflați în etape diferite și fiecare vârf, este doar un punct dintr-o călătorie, care continuă dincolo de ceea ce putem vedea.

Adevărata înțelepciune nu este să cucerești muntele, așa cum o vreme am crezut și eu, ci să-l înțelegi și să-l respecți.

Cândva, am privit și eu în sus, căutându-i pe cei ajunși înaintea mea acolo.

Acum privesc în jos, văzându-i pe cei care vin și le spun, în tăcerea gândurilor mele: Urcați!

Urcați, nu pentru a fi cei dintâi, nu pentru a-i întrece pe ceilalți, ci pentru că drumul însuși, este un sens pe care iată că acum, începeți să îl descoperiți și să-l înțelegeți. Urcați mai ales pentru a putea, ca într-o zi, să priviți în urmă cu înțelegere și nu cu regrete.

Aici, pe vârful vieții, nu mai este nevoie de grabă.

Ritmul se schimbă, la fel și prioritățile.

Este nevoie doar de liniște și de un ultim înțeles: muntele nu este un scop, ci doar un loc, din care poți vedea altfel tot ceea ce a fost și tot ceea ce va mai fi.

Cristian Radu

Redactor șef