Cristian Radu | News Connect
Am întâlnit în viață oameni în fața cărora am avut senzația că i-am cunoscut prea târziu. Oameni care se remarcau prin ceea ce erau, prin ființa lor, prin modul în care gândeau, vorbeau și se purtau. Nu aveau nimic din zgomotul și, adesea, aroganța societății de astăzi. Îi întâlneam rar și în lumea în care intrasem după absolvirea cursurilor universitare.
Astfel de oameni sunt remarcabili prin ei înșiși. Unul dintre cei pe care am avut fericirea să îi cunosc a fost George Custură, actor al Teatrului Dramatic din Brașov.

Absolvent al Institutului de Teatru din Târgu-Mureș, la clasa profesorului Constantin Codrescu, George Custură a debutat în 1980, la Reșița. A urmat scena Teatrului „Maria Filotti” din Brăila, iar din 1991, cea a Teatrului „Sică Alexandrescu” din Brașov. A interpretat peste patruzeci de roluri principale în teatru și a apărut în filme precum „Hotel de lux”, „Cel mai iubit dintre pământeni” și „Ryna”. Poezia a avut, de asemenea, locul ei în activitatea sa, inclusiv prin spectacolul „Dialoguri eminesciene”, prezentat alături de Daniela Nane.
Acestea sunt câteva repere ale artistului. Pentru mine însă, amintirea lui începe cu omul.
L-am cunoscut la un eveniment pe care l-am organizat la Brașov, în urmă cu câțiva ani. Nu era un eveniment cultural. Tocmai de aceea, ideea unui prieten de a invita un om de cultură s-a dovedit atât de inspirată. Prezența lui George avea să devină piatra unghiulară a acelei întâlniri.
M-a întrebat dacă aveam vreo preferință pentru momentul său din program. I-am spus doar atât:
– George, fii tu însuți.
Era felul meu de a-i spune că prețuiam tocmai ceea ce am încercat să surprind în primele rânduri ale acestei evocări. Mi-a răspuns simplu:
– Mulțumesc!
Când i-a venit rândul, a urmat un moment de poezie extraordinar. În numai câteva minute, a captivat sala. La final, aplauzele s-au prelungit. Erau aplauzele pe care și le-ar dori orice artist: răspunsul firesc al unor oameni la care ajunsese emoția.
De atunci am rămas prieteni. Ne întâlneam din când în când, la câte o cafea. Așa am ajuns să-l cunosc dincolo de scenă, să-i descopăr felul de a gândi și de a privi lumea. Îi prețuiam bunul-simț, empatia, atenția pentru cel din fața lui. Trăise printre oameni și pentru oameni, iar asta se simțea în conversațiile noastre.
Mai presus de toate, era un bun român. Ne întâlneam adesea la sărbători naționale, la ceremonii care cinsteau România, drapelul și eroii acestui neam. Pentru el, participarea avea un rost adânc, legat de ceea ce simțea și de valorile pe care le purta cu sine.
Cu ceva timp înainte să plece în eternitate, mi-a cerut câteva sfaturi pentru obținerea unei finanțări destinate unui proiect pe care îl pregătea. A fost singura dată când a apelat la mine pentru un asemenea sprijin. Lucrurile au mers bine și îmi amintesc cuvintele lui:
– Îmi place ce ai făcut. Hai în echipa mea!
Nu am mai apucat să-i dau un răspuns. Fiecare s-a luat cu ale lui, iar invitația a rămas între noi, deschisă.
George pleca des în Ucraina, unde participa la activități culturale organizate de Consulatul General al României din Cernăuți sau de alte organizații care păstrau viu filonul cultural românesc. Rămăseserăm în legătură, deși ne vedeam mai rar, mai ales la evenimente culturale.
Plecarea lui m-a marcat profund. Ne cunoșteam de câțiva ani, ne întâlniserăm de multe ori și împărtășiserăm atâtea gânduri. Dar abia atunci, când George nu mai era, mi-am dat seama că, în tot acest timp, deveniserăm prieteni.
Ce ne-ar spune George Custură astăzi
Încerc să-mi imaginez ce ne-ar spune astăzi, pornind de la omul pe care l-am cunoscut și de la ceea ce prețuia. Cuvintele care urmează sunt ale mele, așezate aici în amintirea lui.
Țineți vie cultura. Nu o lăsați de izbeliște. Focul aprins de oamenii de cultură români a dăinuit din generație în generație pentru că s-a găsit mereu cineva care să-l îngrijească și să-l ducă mai departe. Acum este și rândul vostru.
Fiecare a învățat câte ceva de la cei care trăiseră și creaseră înaintea lui. Fiecare a lăsat ceva celor care au urmat. Un rol, o carte, un tablou, un cântec. Uneori, doar un fel de a rosti un vers, pe care cineva l-a păstrat în memorie toată viața.
Prețuiți oamenii de cultură. Nu-i lăsați să se stingă în anonimat. Recunoașterea este apa vie a unui asemenea om. Să nu o confundați cu vanitatea unui ego care cere mereu atenție. Pentru cel care a dăruit ani din viață, sănătate și putere, care a făcut sacrificii pentru a-și duce munca până la capăt, recunoașterea înseamnă să afle că toate acestea au ajuns la cineva. Că au avut un rost.
Spuneți-le cât încă vă pot auzi. Mergeți la spectacolele lor, citiți-le cărțile, opriți-vă în fața tablourilor. După o seară care v-a mișcat, găsiți răgazul să le spuneți. Uneori, un asemenea cuvânt îi ajută să continue.
Aduceți în lăcașurile de cultură actori, pictori, poeți, instrumentiști, interpreți. Deschideți-le ușile și faceți loc întâlnirii lor cu publicul. Generațiile de astăzi pot descoperi bucuria de a-i cunoaște. Dar cineva trebuie să le ofere această întâlnire, să-i invite, să-i apropie.
Duceți cultura și acolo unde ajunge mai greu: în școli, în sate, în comunitățile românești de dincolo de granițe. Un poem rostit în limba română poate însemna, pentru cineva aflat departe, câteva minute petrecute acasă.
Și faceți loc celor tineri. Ascultați-i, îndrumați-i, dați-le o scenă și șansa de a reveni pe ea. Așa merge mai departe ceea ce ați primit, la rândul vostru, de la alții.
La prima noastră întâlnire i-am spus: „George, fii tu însuți.” Și a umplut sala de poezie.
La una dintre ultimele, el mi-a spus: „Hai în echipa mea!”
Atunci nu i-am răspuns. Astăzi, scriind despre el, mă întorc la invitația rămasă deschisă. Mai putem face ceva împreună, George: eu să scriu, iar cei care citesc să te cunoască puțin. Poate să caute un recital de-al tău. Să te asculte. Să te țină minte.
De data aceasta, tu nu vei mai auzi aplauzele.
Dar nici noi nu vom uita vocea.
Sursa imagini:
https://covasnamedia.ro/actualitate/alexandru-ioan-cuza-adus-la-sfantu-gheorghe-de-ziua-unirii