Ultimul cuvânt – pentru Nicolae Albu
A plecat dintre noi Nicolae Albu.
Cu discreție.
Așa cum a și trăit.
A fost și va rămâne unul dintre oamenii care au înobilat turismul și hotelăria brașoveană, în ani deloc simpli, în ani în care multe se schimbau și puține păreau sigure.
Pare să fie un model în ultima vreme ca unii dintre cei mai buni să plece din locuri care au avut legătură cu viața lor. Nicu a ales, fără să știe, ca ultimul său drum să înceapă din Turcia, o țară pe care, asemenea multor oameni din turism, a cunoscut-o și a privit-o și prin ochii celui care înțelege ce înseamnă ospitalitatea.
Îl cunoșteam din anii ’80.
Într-un fel, am împărtășit aceleași idealuri despre ceea ce înseamnă să faci bine oamenilor din jur. Uneori ne-a ieșit. Alteori mai puțin. Dar ceea ce m-a impresionat întotdeauna la Nicu a fost capacitatea de a merge înainte fără zgomot, fără lamentări și fără regrete inutile.
A trecut prin școala turismului pentru tineret, într-o perioadă în care meseria se învăța din teren. A învățat să asculte, să observe și să înțeleagă oamenii. Mai târziu, în hotelarie și la conducerea ARO PALACE, a dus cu el aceleași valori.
Nu era omul care să vorbească mult.
Era omul care asculta.
Nu era omul care să își revendice meritele.
Era omul care își făcea datoria.
Știa că succesul nu vine din decizii luate pe impuls și nici din orgolii. Știa că trebuie să apari atunci când este nevoie și să lași echipa să primească recunoașterea atunci când lucrurile merg bine.
O altă lecție pe care a înțeles-o foarte devreme a fost aceea a echipei. Nimeni nu construiește singur. Nimeni nu reușește singur. Iar această convingere l-a însoțit întreaga viață profesională.
L-am cunoscut însă și dincolo de funcții.
Ca prieten.
Prietenia noastră nu a fost una zgomotoasă. Nu a avut nevoie de demonstrații publice. Au existat perioade în care viața ne-a purtat pe drumuri diferite și în care ne-am văzut rar.
Dar de fiecare dată când ne reîntâlneam, reluam conversația exact de unde o lăsasem.
Ca și cum nu trecuse timpul.
Ca și cum nu existase nicio pauză.
Pentru că Nicu făcea parte dintr-o generație care învățase la timp că relațiile trebuie construite pentru a dura, nu pentru a folosi. O generație care știa că prieteniile adevărate nu se măsoară în frecvența întâlnirilor, ci în bucuria regăsirii.
Dacă ar fi să aleg un singur cuvânt care să îl definească, acela ar fi profesionalism.
Dar aș fi nedrept dacă m-aș opri aici.
Pentru că, dincolo de turism, hotelărie, proiecte și rezultate, adevărata lui realizare a fost familia.
Despre ea vorbea cu mândrie.
Pentru ea muncea.
În ea își găsea liniștea.
Iar iubirea pe care a oferit-o celor apropiați a fost, poate, cea mai importantă construcție a vieții sale.
Dacă Nicu Albu ne-ar putea spune astăzi câteva cuvinte, cred că ne-ar spune ceva simplu:
Trăiți cu demnitate.
Respectați oamenii.
Construiți relații care să reziste timpului.
Nu uitați că profesiile se învață, dar caracterul se formează.
Ajutați-i pe cei tineri să învețe și să crească.
Și nu uitați că succesul nu înseamnă ceea ce adunați pentru voi, ci ceea ce lăsați în urma voastră.
Drum lin, Nicu.
Îți mulțumim pentru ceea ce ai făcut pentru Brașov, pentru turismul românesc, pentru oamenii care au avut șansa să lucreze alături de tine și pentru prietenia pe care ai știut să o păstrezi dincolo de ani și de distanțe.
Unele întâlniri se termină.
Prieteniile adevărate nu.
Rămân.
În amintire.
În suflet.
În ceea ce am devenit datorită oamenilor pe care i-am avut lângă noi.
Cristian Radu
