Geometria fragilă a Occidentului
În politică, apropierea geografică sau cea bazată pe interese nu a însemnat și nu înseamnă identitate. Două organizații pot împărți aceleași capitale, aceleași drapele și chiar aceiași lideri la masa negocierilor, fără a împărtăși aceleași scopuri, aceleași obligații și nici aceeași percepție asupra pericolului din afară. De aici se naște una dintre cele mai mari confuzii ale opiniei politicianiste actuale și anume: tendința de a identifica Uniunea Europeană cu NATO, ca și cum ar fi două fețe ale aceleiași monede. În realitate, ele sunt două construcții diferite, născute din nevoi diferite și guvernate de logici diferite.
În actualitatea crudă, ne confruntăm cu multe disjuncții în modul de organizare și funcționare a acestor două organizații care dau impresia, iar uneori certitudinea, că aliații nu privesc întotdeauna în aceeași direcție.
Prima disjuncție ar putea fi numită: „aceeași geografie dar aliați diferiți”. Uniunea Europeană este o uniune politică și economică. NATO este o alianță militară defensivă. Există o suprapunere importantă, dar nu completă. Turcia, Regatul Unit, Norvegia, Islanda, Canada și Statele Unite sunt în NATO, dar nu sunt și în Uniunea Europeană. În schimb, state precum Austria, Irlanda, Malta și Cipru sunt în Uniunea Europeană, însă nu fac parte din structura militară integrată și nu au aceeași tradiție strategică.
Această diferență schimbă însăși natura obligațiilor reciproce. Solidaritatea europeană nu este identică cu solidaritatea militară atlantică.
O altă disjuncție, rezultată de această dată pe cale de consecință, o reprezintă ruptura dintre statele membre în ceea ce privește pericolul economico-militar, care este dimensiunea acestuia și de unde vine. Pentru majoritatea statelor europene, amenințarea militară imediată o reprezintă Rusia, în special după invazia Ucrainei. Pentru Statele Unite, documentele strategice din ultimii ani definesc competiția principală ca fiind cea cu China, iar Rusia este adesea tratată drept o amenințare regională secundară față de rivalitatea cu Beijingul.
Această diferență produce inevitabil priorități diferite privind investițiile, desfășurarea de trupe și politica externă.
Nu în ultimă instanță o altă disfuncție o reprezintă geometria Europei ca uniune de state aflată între „ steagul albastru și scutul atlantic”
Deviza populară „toți pentru unul și unul pentru toți” consacrată prin art. 5 din Tratatul Alianței exprimă spiritul NATO, dar aplicarea juridică este mai nuanțată. Chiar dacă, prin absurd, s-ar activa în cazul unui atac armat împotriva unui aliat, el nu acoperă automat orice dispută politică, economică sau teritorială.
De aceea merită pusă întrebarea: poate exista o situație în care două interese ale unor membri NATO să intre în conflict fără ca Alianța să aibă un răspuns clar?
Este o întrebare legitimă iar răspunsul ni-l dă chiar „paradoxul american”.
Dacă Statele Unite ar intra într-o dispută cu Canada generată de intenția americană de a o anexa, ambele fiind membre NATO, articolul 5 nu oferă un mecanism prin care NATO să intervină militar de partea uneia împotriva celeilalte. Alianța este construită pentru apărare colectivă împotriva unui atac extern, nu pentru gestionarea unui conflict între aliați. Acest exemplu scoate în evidență faptul că NATO nu este și „un arbitru politic” între propriii membri.
Asemenea „paradoxului american” se prezintă și cazul „ghețarului strategic”. Groenlanda aparține Regatului Danemarcei, iar Danemarca este atât membră UE, cât și NATO. Dacă ar exista un conflict politic privind Groenlanda între doi aliați, atât Uniunea Europeană, cât și NATO s-ar afla într-o poziție extrem de dificilă. În practică, instrumentele ar trebui să fie diplomatice și politice, nu militare. Acest scenariu arată că alianțele sunt concepute pentru anumite tipuri de crize, nu pentru toate.
De asemenea, fragila geomertrie europeană merită un răspuns și la întrebarea dacă Uniunea Europeană și NATO reprezintă o alianță a destinului sau o convergență a intereselor. Clarificarea acestei dileme nu o poate da decât Turcia care este pentru NATO un aliat indispensabil, iar pentru Uniunea Europeană un partener incomod.
Turcia este una dintre cele mai importante puteri militare ale NATO și controlează accesul dintre Marea Neagră și Marea Mediterană. În același timp, relațiile sale cu Uniunea Europeană sunt complicate de mulți ani. Istoria ultimilor decenii ne spune că poate exista și solidaritate militară acolo unde nu există o integrare politică deplină dar nu fără tensiuni și riscuri dintre cele mai grave.
În consecință Uniunea Europeană și NATO, deși impart aceași hartă nu se suprapun și nu trebuie confundate. Una produce reguli politice, cealaltă produce garanții de securitate. Una vrea să aducă prosperitate și integrare, cealaltă încearcă să descurajeze agresiunea. Ele se completează adesea, dar nu se substituie una alteia. Tocmai diferențele dintre ele explică multe dintre contradicțiile geopolitice ale prezentului. Între ele există o căsătorie de conveniență fără pat nuptial. Par gemene dar nu au aceeași frați. NATO are 32 de membri din care 23 sunt europeni iar 9 memebri nu sunt. Pe de altă parte SUA decide 70% din bugetul alianei în timp ce Uniunea Europeană decide 0% din politica SUA.
Tratatul NATO e frumos pe hârtie dar geometria politică este fragilă. Uniune Europeană vrea autonomie strategică iar NATO vrea dependență de SUA. Ne unim ca să ne apărăm de Rusia dar cu arme americane, sub comandă americană și cu o strategie americană. Europa nu poate cere independență față de Rusia dacă e dependentă de SUA și nu i se poate garanta o protecție durabilă în timp de SUA are și alte războaie în minte și în faptă.
Noni Paraschiv I News Connect
Foto: IA
