ANATOMIA UNUI PROFESIONIST INCOMOD (2)

EPISODUL 2 – Oglinda fricii colective

În Episodul 1, am vorbit despre mine. Despre povara de a vedea prea mult, de a știi prea mult. Nu ceea ce făceam, ci ceea ce nu puteam să nu văd m-a transformat în problemă.

Episodul 2 nu mai e despre mine, cel arătat cu degetul.

E despre ceilalți.

E despre sistemul care, dintr-odată, e forțat să se privească în oglindă.

Există un adevăr simplu, un curent rece care circulă prin venele oricărei instituții, dar pe care nimeni nu-l rostește: Cine nu execută, pleacă.

Nu e o metaforă elegantă.

Este o practică.

Nu se lasă hârtii, nu se dau declarații.

Se citește în priviri scurte, în tăceri tăioase și în ușile care se închid prea repede, in fata unora cărora organizația ar trebui sa le fie recunoscătoare pentru eforturile lor. Singu, dacă chiar le-au făcut si nu doar le-au mimat.

Guvernanța ca instrument de control

Într-un astfel de mediu, “guvernanța corporativă” nu e un set de principii etice.

Devine un bun personal, o armă de control, o modalitate șmecheră de a justifica decizii luate dinainte.

Se vorbește despre reguli, dar ele au o singură elasticitate – cea care servește interesului de moment.

Profesionistul incomod, prin urmare, nu este cel care se luptă. El este cel care arată.

Oamenii simt în aer când sunt văzuți.

Știu când cineva observă dincolo de discursul lor gol, dincolo de rolul lor social, dincolo de masca lor rigidă, ce pare adesea și elegantă. Dar nu e. Sau poate e. Dar e eleganta celui care a exersat de multe ori rolul și care știe să-și disimuleze atitudinile și gândurile/obiectivele proprii…

Aceasta este deja performanță. Nu una din șirul de indicatori cheie, ce apare într-un contract scris, ci una din alt sir asumat printr-o strângere de mana.

Ei simt când le sunt citite caracterul, atitudinile și acele mici compromisuri zilnice care le macină conștiința.

De aceea, oglinda deranjează. Nu pentru că acuză, ci pentru că reflectă adevărul.

Scuza obedienței nu ține

Mulți își șoptesc: “Nu am avut de ales. Am executat ordine. Altcineva a decis.” E o formă comodă de a-ți liniști moralul. Dar nu e solidă.

Cu cat o practici însa de mai multe ori, cu atât m,ai mult la un moment dat, ajungi sa crezi în ea.

Funcția nu suspendă conștiința.

Obediența nu șterge responsabilitatea nimănui. Faptul că ți s-a cerut să faci un lucru nu te absolvă de alegerea de a-l accepta.

Greșelile făcute cu bună știință nu lasă urme în rapoartele lunare, nu se plătesc la timp. Ele se decontează, lent, în frică.

Frica devine din ce mai mare, poate ca creste exponential cu numarul acestora.

În nevoia bolnăvicioasă de a controla totul. În intoleranța totală față de competență.

În eliminarea tuturor celor care ar putea deveni, din nou, oglinda.

Frica de comparația tăcută

Asta e, poate, frica cea mai adâncă a sistemului: nu scandalul, nu critica strigată, ci comparația tăcută.

Simplul fapt că un om competent stă acolo și arată, prin felul lui de a fi, că lucrurile se pot face altfel.

Corect.

Asumat.

Fără dublu limbaj.

De aceea, profesionistul incomod devine un test de turnesol.

Nu este un test pentru el, ci pentru sistemul care îl tolerează sau care îl elimină., sau vrea sa îl elimine.

Felul în care este tratat dezvăluie cât de reale sunt principiile invocate și cât de personală a devenit pentru unii Puterea.

Este ca un drog, ca un virus ce se răspândește cu repeziciune și care nu cunoaște limite de poziții, de domeniu de activitate, de structură sociala, politică, economică de țară.

Cu cat antidotul este găsit și inoculat mai repede, nu în stradă, ci în birourile, în grupurile de management, de specialiști, dovediți a fi performanți, în primul rand prin rezultate, dar și prin diplome cu o valoare reala, cu atât ne va fi mai bine, nouă.

Pentru că vindecarea este tot ceea ce așteaptă acest popor.

Pentru că vindecarea, poate deveni unul din obiectivele de tara.

Din ea, decurg și celelalte, oricare vor fi ele.

Când vor fi.

Dacă aș avea Puterea, o vreme, aș strânge pe toți cei respinși în concursurile de Guvernanță corporativă, mai ales la Stat, organizate din ultimii cinci ani și aș face mai întâi cu ei o echipă de gândire.

După care, în urma validării acțiunilor/activităților pe care le gândesc aceștia, pe domenii de activitate, i-aș implica direct în implementare, împreuna cu oameni „vechi“, care au cunoașterea, dar poate că nu mai au ritmul de altă dată, Toți împreuna, cu siguranță că vor știi să selecteze, alți câțiva în jurul lor, pe principiul rezonanței și nu al cumetriilor, sau relațiilor familie.

Dar nu am această Putere. În schimb, cu puterea mea, pot să verbalizez cele amintite anterior. Ceea ce, nu e puțin lucru.

Sunt încă mulți români care citesc, în toate mediile și nu se lasă duși după fente,

Pentru ei scriu. Pentru a înțelege mai bine ce se întâmplă și cum se întâmpla. In economie si nu numai.

Acest episod, nu este deci unul justificativ pentru mine.

L-am scris pentru a ține oglinda ridicată în fața celor care interpretează partiturile „Guvernanței corporative“

Cine se recunoaște în ea va înțelege imediat.

Cine se simte deranjat va știi, în adâncul lui, de ce.

În Episodul următor voi merge mai departe: cum -sunt îndepărtați, pas cu pas, cei care nu pot fi controlați, dar nici ignorați.

Cristian Radu

Redactor șef

Expert în guvernanță corporativă