Anotimpul frunzei moarte

„Fericiți cei care, la vremea căderii,

lasă rodul în mâna lui Dumnezeu!”

De ce nu plânge frunza, în toamna aurie

Și părăsește ramul cu-atâta bucurie?

Nu pentru că plutește pe vânt întâia oară,

Ci pentru a renaște, din nou în primăvară.

Omul în schimb se teme de viață și uitare,

Se teme de schimbare și mai ales că moare,

Frunza se veștejește și cade pe pământ,

Pentru că și-amplinit rostul și a dat rodul sfânt.

Frunza nu stă agățată cu funia de copac,

Însă omul se agață ca necazul de sărac,

El cu greu va înțelege că în viață nu contează,

Decât ce-ai dăruit lumii, când ai avut mintea trează. 

Frunza moare în splendoare după ce și-a făcut treaba,

Nu pentru c-a venit toamna, ci că n-a trăit degeaba,

Dar omul se tânguiește, se roagă și ține postul,

Fără să se mai întrebe dacă și-a împlinit rostul.

Când frunza cade în tină, nu e capăt de poveste,

Căci și moartea ei tăcută tot un început vestește,

Se întoarce iar în țarnă ca să ude rădăcina,

Iar în primăvara vieții, să aducă iar lumina.

Iar omul când se va stinge, ce va lăsa după sine,

O faptă care dă rodul, un gând care face bine,

Sau doar simpla amintire că a petrecut prin lume,

Fără să lase în urmă o iubire și un nume?

Precum frunza se coboară, dar lasă în urmă rodul

Și omul vede strânsura după ce a tras năvodul,

Nu gloria și nici faima pe care le-a dobândit,

Ci doar binele pe care, în viață, l-a săvârșit!

Frunza împlinește rolul, dat în viață prin cădere,

Omul însă se-mplinește prin iubire și tăcere,

Ca să guste primăvara, frunza trăiește căderea,

Dar primăvarea omului este însăși Învierea!

              Nicolae Paraschiv