Aristide și hainele de gală ale puterii

Atitudini | Pamflet

Sâmbătă seara, am nimerit din întâmplare peste un reportaj de televiziune. Costume impecabile, rochii elegante, zâmbete cât ecranul și o mulțime de camere de filmat. Pentru câteva clipe am crezut că urmăresc sosirea invitaților la premiile Oscar.

Lipseau statuetele. În rest, distribuție de zile mari.

Unii treceau grăbiți prin fața camerelor. Alții păreau să încetinească tocmai când intrau în cadru. Poate mi s-a părut. Dar în politică, unde o secundă de televiziune valorează uneori mai mult decât o oră de muncă, reflexele se formează repede.

Figuri celebre. Sau doar figuri.

Era botezul copilului lui Alfred Simonis, la Timișoara. Printre invitați, numeroși lideri PSD, miniștri, foști premieri și alte personalități ale vieții politice.

Un eveniment privat, desigur. Copilul n-are nicio vină că invitații părinților săi sunt obișnuiți cu reflectoarele. Să fie sănătos și să aibă parte de o viață frumoasă!

L-am sunat pe Aristide.

– Ai văzut ce-a fost la Timișoara?

– Am văzut. Pentru câteva minute am crezut că s-a terminat criza.

– De ce?

– Păi, atâția oameni importanți, atât de bine îmbrăcați și atât de fericiți, în același loc! Mi-am zis că sigur au rezolvat ceva și acum sărbătoresc.

– Era un botez, Aristide.

– Mi-am dat seama. Dacă era o ședință de Guvern, nu zâmbeau toți.

– Iar începi cu politica? Oamenii au dreptul la viață privată.

– Absolut. Au dreptul să petreacă, să danseze, să se bucure. Dar funcția publică nu e o pereche de pantofi pe care o lași la garderobă. Un ministru rămâne ministru și când dansează. Iar un lider de partid nu devine simplu cetățean doar pentru că a schimbat pupitrul cu masa festivă.

– Nu s-au cheltuit bani publici.

– Nici n-am spus asta. Să nu inventăm probleme acolo unde nu avem dovezi. Nu mă interesează cât a costat meniul și cine a plătit orchestra. Mă interesează ce se vede dincolo de petrecere.

– Și ce vezi?

– Oameni care, de luni până vineri, ne explică de ce trebuie să strângem cureaua, iar sâmbătă ne arată cât de bine le stă lor fără ea.

Am izbucnit în râs.

– Ești nedrept.

– Poate. Dar spune-mi: ai văzut cât de bine se înțelegeau? Ce atmosferă! Ce armonie! Dacă i-ai fi văzut pentru prima dată, ai fi jurat că fac parte dintr-o echipă care tocmai a câștigat ceva important.

– Poate chiar sunt o echipă.

– Atunci să ne arate și rezultatul. La petrecere am văzut unitate, eleganță și organizare. În administrație aș vrea să văd măcar două dintre ele.

– Nu e prima dată când televiziunile filmează petrecerile politicienilor.

– Sigur că nu. Am văzut nunți, botezuri și aniversări cât pentru trei generații. Diferența este momentul. România pare să fi adunat aproape toate crizele despre care am citit prin cărți. Economice, sociale, politice, instituționale. Au venit toate odată, ca invitații la nuntă. Numai că ele nu lasă darul pe masă. Îți trimit factura acasă.

– Exagerezi, Aristide.

– Poate. Dar măcar spune-mi cine ne arată drumul de ieșire. Nu încă un discurs despre sacrificii. Nu încă un termen amânat. Un drum credibil, cu o destinație și cu oameni care să răspundă dacă greșesc.

– Și ce legătură are asta cu botezul?

– Cu botezul, niciuna. Cu invitații, destul de mult. Printre ei sunt oameni care participă la conducerea țării. Nu le cer să rezolve deficitul între aperitiv și felul principal. Dar mi-ar plăcea să-i văd la fel de mobilizați și când trebuie să ia decizii pentru cei care nu-și permit nici măcar să deschidă meniul.

Am rămas câteva clipe tăcut.

– Totuși, Aristide, poate televiziunile au făcut spectacolul.

– Foarte posibil. Televiziunea poate transforma o intrare pe ușă într-un eveniment național. Dar mi se pare fascinant cât de repede se găsesc unghiurile bune când apar politicienii. Pentru problemele cetățenilor, uneori parcă se strică toate camerele.

– Ai observat că unii invitați păreau să încetinească în fața obiectivului?

– Am observat și eu. Dar poate că erau obosiți. Nu le putem ghici intențiile. Oricum, în politică, mersul pe jos are două viteze: repede când te întreabă cineva ceva incomod și foarte încet când te filmează cine trebuie.

– Și ce ai fi vrut să facă? Să nu se mai bucure?

– Ba să se bucure! Numai că bucuria lor nu ține loc de speranță pentru ceilalți. Știi ce mi-ar plăcea? Să văd într-o zi aceiași oameni, la aceeași masă, atât de bine dispuși, după ce au rezolvat împreună o problemă serioasă a țării.

– Și să vină televiziunile?

– Cu toate camerele! Să facă transmisie în direct. Să vină și orchestra, dacă e nevoie. Pentru un rezultat adevărat, merită și bis.

– Și covorul roșu?

– Îl întindem noi. Dar numai după recepția lucrării, nu la semnarea promisiunii.

Pe ecran, reportajul se terminase. Începuse o reclamă la reduceri.

– Aristide, până la urmă, despre ce să scriu? Despre botez?

– Nu. Lasă copilul și familia în pace. Scrie despre adulții care ne conduc. Despre felul în care știu să apară împreună în fotografii, dar de la care încă așteptăm să vedem aceeași pricepere în rezolvarea problemelor.

– Și despre haine?

– Neapărat. Hainele sunt importante. Ele spun multe despre gustul omului. Din păcate, nu spun nimic despre priceperea lui.

– E cam dur.

– Atunci scrie că au fost eleganți. Că au zâmbit frumos. Că s-au simțit bine. Toate sunt lucruri omenești. Numai să nu confunzi atmosfera de la petrecere cu starea țării.

Am vrut să închei conversația, dar Aristide mai avea ceva de spus.

– Și încă un lucru. Mă tot gândesc la cât de bine au reușit să se adune. Fără amânări, fără blocaje, fără negocieri interminabile. Toți la locul potrivit, la ora potrivită.

– Și?

– Poate ar trebui să organizeze și ședințele importante tot ca pe un botez. Cu invitații trimise din timp, cu locurile stabilite și cu obligația de a veni pregătiți.

– Crezi că ar funcționa?

– Nu știu. Dar măcar am afla cine lipsește de la masă când se împart responsabilitățile, nu doar când se servește tortul.

Am închis telefonul.

M-am uitat încă o dată la imaginile rămase pe ecran. Atâtea zâmbete, atâta eleganță, atâta bună dispoziție. Pentru o seară, oamenii puterii păreau să fi găsit formula perfectă a conviețuirii.

Fără dispute. Fără crize. Fără explicații complicate.

Doar că, dincolo de ușile sălii, România își continua viața obișnuită. Cu facturi, îngrijorări și întrebări pentru care încă se caută răspunsuri.

Nu știu cine a avut cea mai frumoasă ținută și nici cine a fost cel mai fotografiat.

Dar un lucru merită consemnat: când au avut un motiv să petreacă, oamenii puterii au știut să se adune.

Rămâne să vedem dacă vor găsi aceeași energie și pentru motivele pentru care au fost puși să conducă.

Până atunci, diferența se vede.

La petrecere, toți erau la patru ace. Pentru țară, încă se caută acul și ața.

Atitudini | News Connect

Foto: IA