Nu știu cine a inventat formularul.

Probabil avea intenții bune.

La început toate marile probleme ale omenirii au pornit de la intenții bune.

Ideea era simplă.

Completezi un document.

Îl depui.

Se rezolvă problema.

Elegant.

Civilizat.

Logic.

Numai că între teorie și practică există aceeași diferență care există între o schiță de arhitect și șantierul propriu-zis.

Pe hârtie totul arată impecabil.

Am descoperit asta într-o dimineață în care aveam nevoie de un document.

Nu ceva complicat.

Nici măcar important.

Genul de hârtie pe care nimeni nu o observă până în ziua în care ai nevoie de ea.

Ajung la ghișeu.

Explic.

Doamna ascultă.

Dă din cap.

Se uită la mine.

Se uită la calculator.

Se uită din nou la mine.

Și spune calm:

– Aveți formularul?

Nu îl aveam.

Nu știam că există.

A fost primul meu contact cu el.

Un formular despre care nimeni nu îți spusese nimic.

Un formular care nu apărea nicăieri.

Un formular discret.

Aproape timid.

Dar absolut indispensabil.

Întreb unde îl găsesc.

Mi se indică un alt birou.

Merg.

La celălalt birou aflu că formularul nu mai este acolo.

A fost mutat.

Unde?

Nimeni nu știa exact.

Dar exista speranță.

Și indicații.

Îmi place optimismul instituțional.

Întotdeauna există speranță.

Formularul însă mai rar.

După o scurtă expediție administrativă ajung într-un loc unde, într-adevăr, existau formulare.

Multe.

Zeci.

Poate sute.

Așezate frumos.

Ca într-o bibliotecă.

Problema era că nimeni nu știa care dintre ele îmi trebuia.

Mi s-au prezentat mai multe variante.

A4.

Față-verso.

Cu anexă.

Fără anexă.

Model vechi.

Model nou.

Model foarte nou.

Am început să am senzația că nu caut un formular.

Caut o rudă dispărută.

La un moment dat apare un domn.

Privește situația.

Ascultă explicațiile.

Și spune:

– Nu mai folosim formularul acesta.

Toată lumea a tăcut.

Era ca și cum cineva ar fi anunțat că Pământul nu mai este rotund.

– Și atunci ce folosim? întreabă cineva.

– Alt formular.

Firește.

Există întotdeauna un alt formular.

Așa am aflat una dintre marile legi nescrise ale administrației moderne.

Problema nu este că îți lipsește un document.

Problema este că îți lipsește documentul care dovedește că nu îți lipsește documentul.

Să nu mă înțelegeți greșit.

Nu am nimic împotriva formularelor.

Unele sunt chiar utile.

Dar uneori am impresia că ele se înmulțesc singure noaptea.

Ca șosetele care dispar din mașina de spălat.

Numai că, în cazul formularelor, fenomenul este invers.

Nu dispar.

Apar.

Mereu apar altele.

Mai noi.

Mai actualizate.

Mai complete.

Mai complicate.

Iar noi continuăm să le căutăm.

Cu speranță.

Cu răbdare.

Și, din când în când, cu o copie după buletin.

Pentru orice eventualitate.

Aristide

Omul care știe de toate și nu știe nimic

Observator acreditat al absurdului cotidian

ATITUDINI

Formularul care lipsește

de Aristide

Nu știu cine a inventat formularul.

Probabil avea intenții bune.

La început toate marile probleme ale omenirii au pornit de la intenții bune.

Ideea era simplă.

Completezi un document.

Îl depui.

Se rezolvă problema.

Elegant.

Civilizat.

Logic.

Numai că între teorie și practică există aceeași diferență care există între o schiță de arhitect și șantierul propriu-zis.

Pe hârtie totul arată impecabil.

Am descoperit asta într-o dimineață în care aveam nevoie de un document.

Nu ceva complicat.

Nici măcar important.

Genul de hârtie pe care nimeni nu o observă până în ziua în care ai nevoie de ea.

Ajung la ghișeu.

Explic.

Doamna ascultă.

Dă din cap.

Se uită la mine.

Se uită la calculator.

Se uită din nou la mine.

Și spune calm:

– Aveți formularul?

Nu îl aveam.

Nu știam că există.

A fost primul meu contact cu el.

Un formular despre care nimeni nu îți spusese nimic.

Un formular care nu apărea nicăieri.

Un formular discret.

Aproape timid.

Dar absolut indispensabil.

Întreb unde îl găsesc.

Mi se indică un alt birou.

Merg.

La celălalt birou aflu că formularul nu mai este acolo.

A fost mutat.

Unde?

Nimeni nu știa exact.

Dar exista speranță.

Și indicații.

Îmi place optimismul instituțional.

Întotdeauna există speranță.

Formularul însă mai rar.

După o scurtă expediție administrativă ajung într-un loc unde, într-adevăr, existau formulare.

Multe.

Zeci.

Poate sute.

Așezate frumos.

Ca într-o bibliotecă.

Problema era că nimeni nu știa care dintre ele îmi trebuia.

Mi s-au prezentat mai multe variante.

A4.

Față-verso.

Cu anexă.

Fără anexă.

Model vechi.

Model nou.

Model foarte nou.

Am început să am senzația că nu caut un formular.

Caut o rudă dispărută.

La un moment dat apare un domn.

Privește situația.

Ascultă explicațiile.

Și spune:

– Nu mai folosim formularul acesta.

Toată lumea a tăcut.

Era ca și cum cineva ar fi anunțat că Pământul nu mai este rotund.

– Și atunci ce folosim? întreabă cineva.

– Alt formular.

Firește.

Există întotdeauna un alt formular.

Așa am aflat una dintre marile legi nescrise ale administrației moderne.

Problema nu este că îți lipsește un document.

Problema este că îți lipsește documentul care dovedește că nu îți lipsește documentul.

Să nu mă înțelegeți greșit.

Nu am nimic împotriva formularelor.

Unele sunt chiar utile.

Dar uneori am impresia că ele se înmulțesc singure noaptea.

Ca șosetele care dispar din mașina de spălat.

Numai că, în cazul formularelor, fenomenul este invers.

Nu dispar.

Apar.

Mereu apar altele.

Mai noi.

Mai actualizate.

Mai complete.

Mai complicate.

Iar noi continuăm să le căutăm.

Cu speranță.

Cu răbdare.

Și, din când în când, cu o copie după buletin.

Pentru orice eventualitate.

Aristide Omul care știe de toate și nu știe nimic Observator acreditat al absurdului cotidian.