ATITUDINI – Omul care privește de sus
Există oameni care intră într-o încăpere.
Și există oameni care intră într-o încăpere convinsi că încăperea aștepta de mult să îi primească.
Despre aceștia din urmă este povestea de astăzi.
Îl observi repede.
Nu pentru că vorbește tare.
Deși, uneori, și asta.
Îl observi pentru că pare că știe ceva ce restul lumii încă nu a aflat.
Merge puțin mai drept.
Privește puțin mai sus.
Ascultă puțin mai puțin.
Vorbește puțin mai mult.
Sau mult mai mult.
Depinde cât timp îi oferi.
L-am întâlnit de multe ori.
În instituții.
În firme.
La conferințe.
La evenimente.
Uneori am impresia că există un curs special unde oamenii învață să privească peste umărul interlocutorului, ca și cum ar căuta în spatele lui pe cineva mai important.
Întotdeauna există cineva mai important.
Cel puțin în mintea lor.
Omul acesta are o calitate remarcabilă.
Reușește să transforme orice discuție într-o discuție despre el.
Vorbești despre un proiect.
A făcut și el unul.
Vorbești despre o problemă.
A rezolvat una mai mare.
Vorbești despre un succes.
Al lui a fost mai spectaculos.
Vorbești despre o greșeală.
El nu a făcut-o.
Sau, dacă a făcut-o, de fapt nu era greșeala lui.
Era contextul.
Sau echipa.
Sau vremea.
Sau altcineva.
Există întotdeauna altcineva.
Ce mă intrigă la personajul acesta nu este aroganța.
Aroganța este partea vizibilă.
Ca vârful aisbergului.
Mai interesant este ce se află dedesubt.
Pentru că oamenii cu adevărat siguri pe ei nu prea au nevoie să demonstreze nimic.
Nu intră în fiecare conversație ca într-o competiție.
Nu măsoară permanent cine este mai sus și cine este mai jos.
Nu țin evidența aplauzelor.
În schimb, omul care se crede deasupra tuturor pare să ducă o luptă continuă.
Cu ceilalți.
Cu realitatea.
Și, uneori, bănuiesc că și cu el însuși.
Am observat ceva.
Cât timp este admirat, totul merge bine.
Este calm.
Elegant.
Sigur pe el.
Dar încearcă să îl contrazici.
Nu agresiv.
Nu nepoliticos.
Doar să ai o altă părere.
Vezi atunci ceva interesant.
Piedestalul începe să se clatine.
Apare nervozitatea.
Apare iritarea.
Apare tonul acela care spune:
„Cum îndrăznești?”
Fără să rostească efectiv cuvintele.
Și atunci înțelegi ceva.
Omul nu privește de sus pentru că este mai sus.
Privește de sus pentru că îi este teamă să coboare.
Poate că acolo este toată povestea.
Poate că adevărata putere nu este să stai deasupra oamenilor.
Poate că este să poți sta lângă ei fără să simți nevoia să le demonstrezi ceva.
Dar asta este deja altă discuție.
Și, din experiența mea, nu este una care îi place foarte mult omului de pe piedestal.
Aristide Omul care știe de toate și nu știe nimic Observator acreditat al absurdului cotidian
