Când frica alimentează economia

Ani la rând ni s-a spus că bulele speculative apar atunci când oamenii își pierd cumpătul. Când lăcomia ia locul rațiunii, când promisiunea câștigului rapid devine mai puternică decât analiza rece a realității.

Poate că explicația este însă mai simplă și mai incomodă.

Poate că mulți dintre cei care cumpără astăzi apartamente la prețuri amețitoare, investesc în active supraevaluate sau acceptă credite care le vor marca următoarele decenii nu sunt neapărat victimele unei iluzii. Poate că sunt oameni care încearcă să nu rateze ultimul tren.

În marile orașe ale lumii, dar și în România, se observă un fenomen tot mai evident. Pentru generațiile care au intrat pe piață acum douăzeci sau treizeci de ani, proprietatea a reprezentat o oportunitate. Pentru mulți dintre cei care încearcă astăzi să cumpere prima locuință, ea începe să semene cu o probă de supraviețuire economică.

Diferența este esențială.

Când un activ crește constant ani la rând, apare convingerea că cine nu intră acum nu va mai putea intra niciodată. În acel moment nu mai cumpără doar investitorii. Intră în joc profesorul, funcționarul, inginerul, antreprenorul mic sau familia care încearcă să își protejeze economiile.

Nu pentru că visează să devină bogați.

Ci pentru că se tem să nu rămână definitiv în urmă.

Istoria economică este plină de episoade care pot fi privite și din această perspectivă. Criza din 1929, febra imobiliară japoneză din anii ’80, bula creditelor ipotecare americane, valurile succesive din tehnologie sau criptomonede au avut în comun același sentiment colectiv: dacă nu intri acum, vei pierde pentru totdeauna accesul la ceva valoros.

Este o diferență subtilă, dar importantă.

Lăcomia împinge oamenii să câștige mai mult. Frica îi împinge să nu piardă ceea ce cred că ar trebui să aibă.

În multe economii occidentale, locuința nu mai este doar un acoperiș deasupra capului. A devenit un activ financiar, un instrument de acumulare a averii și, pentru unii, un simbol al apartenenței la clasa de mijloc. Problema apare atunci când accesul la acest activ devine tot mai dificil.

Atunci piața începe să fie alimentată de anxietate.

Oamenii cumpără pentru că prețurile cresc. Iar prețurile cresc pentru că oamenii cumpără.

Cercul se închide aproape perfect.

România nu este ferită de această logică. În București, Cluj, Brașov, Timișoara sau Iași, costul locuințelor a avansat mult mai repede decât veniturile unei părți importante a populației. În același timp, mulți continuă să considere proprietatea cea mai sigură formă de protecție împotriva inflației și a nesiguranței economice.

Rezultatul este vizibil: tot mai mulți oameni nu cumpără pentru că este momentul potrivit, ci pentru că se tem că mâine nu vor mai avea posibilitatea să o facă.

Aici se află, poate, adevărata problemă.

Nu într-o presupusă lipsă de rațiune a populației, ci într-un sistem care transmite constant că accesul la prosperitate devine din ce în ce mai greu pentru cei care întârzie.

Iar atunci când milioane de oameni ajung să ia decizii economice din teamă, nu mai vorbim doar despre piețe și statistici.

Vorbim despre o societate care începe să creadă că viitorul se închide puțin câte puțin în urma ei.

Cristian Radu