ATITUDINI – Cine este Aristide?
În ultima vreme am tot fost întrebat cine este Aristide.
M-a amuzat întrebarea.
Nu pentru că aș avea un răspuns spectaculos.
Ci pentru că fiecare pare să aibă unul.
Un domn mi-a spus foarte convins că sunt un fost funcționar.
Altul era sigur că am fost director.
Cineva m-a întrebat dacă nu cumva sunt pensionar.
Iar unul, mai curios din fire, voia să știe dacă numele din buletin este chiar Aristide.
L-am lăsat să creadă ce vrea.
Am observat că oamenii iubesc răspunsurile.
Mai ales atunci când nu le au.
Eu, unul, nu sunt foarte interesat cine este Aristide.
Mă interesează mai mult cine sunt personajele despre care scriu.
Și, dacă stau bine să mă gândesc, nici asta nu mă interesează prea tare.
Nu scriu despre oameni.
Scriu despre apucături.
Despre obiceiuri.
Despre atitudini.
Personajele se schimbă.
Atitudinile rămân.
Astăzi le întâlnești într-o instituție.
Mâine într-o firmă.
Poimâine la un ghișeu.
Seara la televizor.
Iar dacă ai puțin ghinion, chiar în oglindă.
Aristide nu este judecător.
Nu împarte sentințe.
Nu acordă note.
Și nici nu are pretenția că le știe pe toate.
Dacă le-ar fi știut, probabil s-ar fi apucat de consultanță.
Sau de politică.
Sau de amândouă.
Are însă un obicei prost.
Ascultă.
Și, fără să vrea, ține minte.
Asta l-a încurcat de multe ori.
Pentru că memoria nu este întotdeauna apreciată.
Mai ales acolo unde fiecare proiect începe cu:
– Să uităm ce a fost.
Sau unde fiecare ședință se încheie cu:
– Data viitoare facem altfel.
Și data viitoare se face exact la fel.
Nu știu dacă Aristide este o persoană.
Uneori cred că este doar vocea aceea pe care o avem cu toții și pe care, din grabă sau din comoditate, alegem să n-o ascultăm.
Vocea care ne spune că ceva nu este în regulă, chiar dacă toată lumea dă din cap că este.
Dacă îl întâlniți vreodată, sunt șanse să nu-l observați.
Nu vorbește primul.
Nu se înghesuie la fotografii.
Nu caută locul din față.
Stă pe unde găsește un scaun liber.
Ascultă.
Mai zâmbește din când în când.
Și, când ajunge acasă, își notează câteva rânduri.
Nu despre oameni.
Despre noi.
Pentru că, dacă rubrica aceasta va avea vreun rost, nu va fi acela să recunoaștem pe cineva.
Ci să ne recunoaștem, din când în când, pe noi înșine.
Aristide
Observă. Zâmbește. Scrie.
Observator acreditat al absurdului cotidian.
