Când meritocrația devine decor
Sau cum se escamotează procedurile fără să se observe (aproape)
Există momente în care tăcerea instituțională spune mai mult decât o mie de comunicate.
Se vorbește despre transparență, despre lege, despre guvernanță corporativă și selecții corecte. Dar, în realitate, în spatele cuvintelor, procedurile se pot manipula fin, aproape invizibil, prin detalii tehnice, prin timpi de comunicare sau prin lipsa unuia singur: răspunsul scris.
Nu e nevoie de mari abateri ca să înclini o balanță.
E suficient ca un e-mail să nu ajungă, o informare să apară cu întârziere, un termen să fie calculat „interpretabil” sau un consultant să uite să confirme o primire.
Toate acestea, aparent mărunte, devin pârghii de control tăcut asupra unei selecții publice.
În România ultimilor ani, am învățat că meritocrația se invocă adesea în numele transparenței, dar se aplică, în fapt, în numele convenienței.
Se aleg „cei potriviți” pentru că sunt „potriviți” — nu pentru că sunt competenți, ci pentru că sunt compatibili. Compatibili cu liniștea, cu echilibrul aparent, cu „normalitatea” administrativă.
De aceea, sistemul devine o scenă unde meritul real este tolerat doar dacă nu deranjează.
Candidații cu experiență autentică, cu expertiză verificabilă, dar și cu independență de gândire, sunt adesea priviți ca „nealiniați”.
Și atunci, procedurile se aliniază singure, discret, în direcția dorită: se repetă, se amână, se reorganizează.
Pe hârtie – totul impecabil. În esență – aceeași piesă, cu actori diferiți și final previzibil.
Cine câștigă?
Cei care știu să stea aproape de decizie, nu de regulă.
Cei care se folosesc de lege ca de o perdea, nu ca de un fundament.
Și totuși, legea există. Dar ea nu se apără singură – trebuie apărată de cei care cred în ea, nu doar o invocă.
Într-un stat normal, selecțiile ar trebui să fie competiții de valoare, nu exerciții de confirmare.
Pentru că adevărata guvernanță nu se face din birouri provizorii, ci din credința că profesionalismul nu e negociabil, indiferent de context.
De la distanță, cei inițiați văd repede aceste mecanisme.
Dar adevărata întrebare este: de ce le vedem doar noi, și nu se schimbă nimic?
Poate pentru că, în România, meritocrația e încă o vorbă frumoasă, fluturată de cei care știu exact cum să n-o aplice.
Cristian Radu
Redcator șef
