Despre memoria care doare, dar vindecă

Sunt momente în care trăim clipa atât de intens, încât nu ne mai rămâne timp să privim înapoi. Multe. Și, de cele mai multe ori, sensibile. Suntem, ca de obicei, foarte ocupați să consumăm aproape orice ni se vinde – chiar și iluzii –, să ne grăbim către oriunde, să trecem mai departe cât mai repede.

Până într-o zi, când timpul parcă se oprește în loc. Poate și respirația. Ceva ne sparge cotidianul în care credem că stăm în confort, iar altcineva – poate un glas interior pe care nu l-am ascultat de multe ori – ne spune apăsat: „Istoria se repetă.”

Acea tăcere a momentului, împreună cu emoțiile pe care le trăim, devin lecții. Niște lecții întârziate, dar lecții.

Libertățile par a dispărea din ce în ce mai mult, în numele unor politici pe care adesea nu le înțelegem – sau alegem să nu le înțelegem. Cresc taxele, impozitele, inflația, iar macroeconomia scârțâie din toate încheieturile.

Politica – teatru de păpuși.

Anulăm alegeri.

Inventăm ruși.

Rupem definitiv Romania în două: cei care cred și cei care știu. Până acum câțiva ani, era cam la fel. Așa a fost crescută după 1990. Dar cele doua părti erau amnestecate. Diferențele și diferendele erau accepabile în jocul democrației.

Noi?

Pe aici, cu treburile noastre, cu gândurile, cu responsabilitățile.

Unele ale noastre, altele „pasate” de către alții.

Serviciile publice se degradează pe zi ce trece, resursele naturale sunt transferate cu prea mare ușurință, ele părând a fi ale nimănui – chiar și unora care nu pregetă să-și revendice tot felul de istorii și „drepturi” în România. Mai mult decât atât. Tot ei sunt cei care calcă în picioare o clasă politică eșuată, la fel că și țara, cum ne spusese anii trecuți un clasic în viață,

Abuzurile cresc, iar legea pare a deveni doar un decor, în spatele căruia ni se joacă viețile și destinele – ca la păcănele.

Istoria se repetă, dar nu este o pedeapsă, așa cum am crede, ci mai degrabă o oglindă. Aceasta ne arată dacă am învățat ceva din lecțiile trecutului.

Totodată, ne arată și ce n-am învățat.

Pentru că nu am vrut.
Pentru că nu am știut.
Pentru că am amânat.
Pentru că n-am înțeles.

Acel glas interior nu ne mai privește cu îngăduință.

Ne întreabă si in acesste zile, pe cât de mirat, pe atât de trist: „Chiar n-ați învățat nimic?”

Cristian Radu

Redactor șef