Eurovision și ruptura dintre oameni și „experți”: momentul în care publicul începe să nu mai creadă în joc

Eurovision ar trebui să fie, înainte de toate, despre emoție. Despre muzică. Despre reacția oamenilor atunci când o piesă îi atinge.

Dar, în ultimii ani, tot mai mulți au început să aibă senzația că spectacolul de pe scenă și rezultatele finale nu mai vorbesc aceeași limbă.

Iar ceea ce s-a întâmplat acum cu votul din Republica Moldova a reaprins exact această frustrare.

Oamenii au votat masiv România. Au făcut-o natural, sincer, fără calcule complicate. Pentru unii a fost apropierea culturală, pentru alții emoția piesei sau pur și simplu faptul că le-a plăcut ceea ce au auzit.

Numai că, atunci când au venit punctele juriului, imaginea s-a schimbat complet.

Și acolo s-a produs ruptura.

Pentru că mulți oameni nu mai înțeleg cum este posibil ca diferența dintre ceea ce simte publicul și ceea ce decid câțiva „specialiști” să fie atât de mare. Nu mai vorbim despre nuanțe. Vorbim despre două realități complet diferite.

Iar când astfel de situații se repetă, inevitabil apar întrebările.

Cine sunt acești oameni din jurii?
Pe cine reprezintă?
Și cât de conectați mai sunt ei la ceea ce simte publicul?

Pentru că Eurovision nu este un festival underground organizat pentru un cerc restrâns de critici muzicali. Este un spectacol uriaș, ținut în viață de milioane de oameni care votează, urmăresc, consumă și creează această energie continentală an după an.

Cu toate astea, în momentele decisive, vocea lor pare adesea redusă la jumătate.

Și poate cel mai absurd detaliu este faptul că juriile nici măcar nu votează prestația LIVE pe care o vede publicul. Ei votează repetițiile dinaintea finalei.

Practic, oamenii trăiesc emoția momentului real, iar cei care influențează decisiv clasamentul notează „antrenamentul”.

E greu să explici logic unui spectator obișnuit de ce prestația care contează pentru milioane de oameni nu este și cea care contează cel mai mult pentru juriu.

De aici apare și senzația tot mai puternică că Eurovision nu mai este doar despre muzică. Că în spate există influențe, simpatii, direcții politice, jocuri de imagine sau mecanisme pe care publicul nu le vede, dar le simte.

Iar oamenii acceptă multe într-un concurs.
Acceptă emoții.
Acceptă surprize.
Acceptă chiar și nedreptăți.

Dar acceptă mult mai greu senzația că vocea lor nu contează cu adevărat.

Poate că Eurovision are nevoie de reformă mai mult decât recunosc organizatorii. Nu pentru a distruge spectacolul, ci tocmai pentru a-l salva.

Pentru că încrederea publicului se pierde greu și se recâștigă și mai greu.

Iar dacă oamenii încep să creadă că rezultatele sunt decise mai mult în camere închise decât în fața publicului, atunci problema nu mai este muzica.

Problema devine credibilitatea.

Cristian Radu I Redactor șef