Muzeul Comunismului. Avertisment sau manual de utilizare?
Un editorial din seria „Homo politicus actualis & Aristide”
La Sfântu Gheorghe se pregătește deschiderea unui Muzeu al Comunismului. Aproape 12 milioane de euro, bani europeni, pentru ca generațiile de astăzi și de mâine să înțeleagă o epocă în care statul hotăra ce este bine pentru cetățean, economia era condusă prin planuri, iar libertatea individuală trebuia să se încadreze în limitele stabilite de putere.
Memoria trebuie păstrată. Victimele comunismului nu pot fi reduse la câteva fotografii îngălbenite, așezate într-o vitrină. Tocmai de aceea, muzeul este necesar.
Dar rămâne o întrebare.
Îl construim pentru a spune „să nu mai faceți ca ei” sau pentru a ne familiariza cu modelul spre care ne îndreptăm?
Uniunea Europeană nu este Uniunea Sovietică, iar instituțiile europene nu sunt Comitetul Central. O asemenea echivalare ar fi falsă și ar închide discuția înainte ca ea să înceapă.
Numai că istoria nu revine niciodată cu aceleași uniforme.
Nu mai avem cincinale. Avem planuri pe șapte ani, strategii până în 2030 și obiective până în 2050. Orizontul s-a lungit, limbajul s-a modernizat, iar planul a devenit „cadru financiar multianual”. Puterea de a stabili direcția a rămas însă tot departe de cetățean.
Nu mai avem cartele, dar ni se explică tot mai des ce ar trebui să mâncăm, cum să ne încălzim locuințele, ce autoturisme putem conduce și câtă energie ar fi responsabil să folosim.
Nu mai avem dosarul de cadre, dar acumulăm identități digitale, baze de date, sisteme de monitorizare și algoritmi care pot decide cine prezintă încredere, cine respectă regulile și cine trebuie verificat suplimentar.
Nu mai există o singură publicație oficială. Avem mii de surse. Totuși, tentația de a delimita administrativ adevărul acceptabil de opinia periculoasă devine tot mai vizibilă.
Desigur, toate acestea au explicații moderne: protejarea mediului, combaterea dezinformării, securitatea, eficiența, interesul colectiv. Și vechiul sistem își justifica însă controlul tot prin binele comun.
Diferența dintre o politică democratică și una autoritară nu stă numai în scopul declarat. Stă în limitele puterii, în libertatea de a refuza, în dreptul de a contesta și în posibilitatea cetățeanului de a schimba direcția.
De aceea, Muzeul Comunismului nu ar trebui să fie doar un depozit de obiecte vechi. Nu ajunge să expunem un televizor cu lămpi, o mașină de cusut și câteva insigne. Comunismul nu a fost o colecție de lucruri cenușii. A fost un mecanism prin care puterea a decis că știe mai bine decât omul cum trebuie acesta să trăiască.
Aici se află adevărata lecție.
Dacă vizitatorul va ieși din muzeu mulțumit că acea lume a dispărut pentru totdeauna, expoziția și-a ratat rostul. Dacă va ieși întrebându-se unde recunoaște, în prezent, reflexele aceleiași puteri, atunci investiția și-a găsit sensul.
Aristide spune că muzeele sunt folositoare. Ne arată lucrurile pe care omenirea promite că nu le va mai repeta.
Uneori, chiar în timp ce le reconstruiește.
Cu tehnologii noi, cu denumiri mai elegante și, de această dată, cu finanțare europeană.
Homo politicus actualis & Aristide
Politica oferă personajele. Aristide observă, zâmbește și scrie.
Foto: IA
