Meritocrația – între ideal și realitate în România ultimilor 35 de ani (1)

Meritocrația desemnează un sistem în care promovarea, recunoașterea și succesul individual sunt determinate de valoarea personală, de competențe, efort, rezultate și calități reale, nu de origini, relații sau apartenență la anumite grupuri.

Conceptul a apărut ca reacție la sistemele tradiționale bazate pe privilegii de clasă, ereditate sau clientelism și se dorește a fi fundamentul unei societăți echitabile și dinamice.

Cum arată meritocrația astăzi în România?

Astăzi, în România, meritocrația rămâne mai degrabă un ideal invocat în discursuri publice decât un principiu efectiv aplicat.
În multe domenii, accesul la funcții de conducere, la resurse și la recunoaștere este adesea influențat de rețele de relații, apartenență politică, nepotisme sau compromisuri de culise.

Există insule de meritocrație – medii private competitive, anumite sectoare academice, industrii tehnologice emergente – dar ele coexistă cu un peisaj larg dominat de aranjamente informale și criterii subiective.

Evoluția meritocrației în ultimii 35 de ani

Anii 1990 – începuturile confuze ale tranziției

După 1989, România a intrat într-o perioadă de tranziție în care vechile structuri au continuat să coexiste cu noile speranțe.

Deși se vorbea despre „șanse egale” și „societate bazată pe competență”, în practică, rețelele moștenite din regimul comunist și reflexele birocratice au perpetuat un sistem clientelar.

În politică, promovarea s-a făcut deseori pe criterii de loialitate față de grupuri de putere, în economie au înflorit îmbogățirile rapide prin privatizări dubioase, iar în cultură și artă s-a manifestat mai degrabă un vid de valori clare decât o selecție meritocratică.

Anii 2000 – profesionalizarea parțială

Intrarea în NATO (2004) și UE (2007) a adus o oarecare presiune pentru profesionalizare, mai ales în administrație și în economie.

S-au creat structuri care premiau performanța (în companii multinaționale, în industriile creative, în anumite instituții publice modernizate), dar politicul a rămas adesea refractar la reguli meritocratice.

Cultura și arta au început să se deschidă către piața liberă și către competiție internațională, ceea ce a favorizat apariția unor creatori și curente autentice, recunoscute în afara țării.

Anii 2010 – fragmentare și criza încrederii

Meritocrația s-a consolidat în zonele legate de tehnologie, antreprenoriat și mediul privat competitiv.

Totodată însă, în politică și în sectorul public s-au adâncit problemele legate de promovarea incompetenței și de corupție, alimentând exodul creierelor.

Societatea civilă și mediul academic au încercat să impună dezbateri despre merit și valoare, dar impactul lor a fost limitat de lipsa unui consens național asupra criteriilor de succes.

Anii 2020 – începuturile unei noi conștientizări?

În prezent, asistăm la o reevaluare lentă a valorilor meritocratice.

Noile generații, mai conectate la standarde globale, pun presiune pentru schimbare.

Meritocrația începe să câștige teren în domenii precum IT, start-up-uri, cercetare științifică, dar se lovește încă de rezistența unor structuri tradițional clientelare în politică, administrație sau chiar în cultură (unde finanțările și recunoașterea rămân adesea dependente de relații).

Cum se manifestă meritocrația în marile domenii?

Politică – Rareori meritocrația a fost regula.

Promovarea se face încă pe criterii de apartenență la grupuri și loialitate, nu pe bază de competență, cu excepția unor cazuri izolate.

Listele electorale, numirile în funcții cheie și chiar componența unor comisii sunt dominate de calcule politice.

Cultură și artă – Există un dualism: pe de o parte artiști, scriitori, regizori care reușesc pe merit, inclusiv pe piețele internaționale; pe de altă parte, un sistem intern al subvențiilor și al recunoașterii oficiale adesea tributar relațiilor de gașcă.

Economie – Mediul privat modern a impus în multe cazuri criterii meritocratice (în multinaționale, IT, industrii exportatoare). Însă anumite zone (de exemplu, achiziții publice, contracte cu statul) continuă să funcționeze pe bază de favoruri și relații.

Social – Accesul la șanse egale este limitat de sărăcie, inegalitate educațională și lipsa mobilității sociale reale. Meritocrația la nivel social rămâne mai degrabă o promisiune decât o realitate.

Concluzie

România ultimilor 35 de ani a oscilat între aspirații meritocratice și realități marcate de nepotism, clientelism și inegalitate. Evoluțiile din mediul privat, tehnologic și academic arată că meritocrația este posibilă și dorită, dar pentru ca ea să devină un principiu generalizat e nevoie de un efort colectiv: reforme instituționale, schimbări culturale și o educație care să pună cu adevărat accent pe valoare și competență.