Guvernul NIMENI

În România anului 2026 pare să fi apărut o nouă funcție publică. Nu figurează în organigramă, nu depune declarație de avere și nu poate fi chemată la audieri. Se numește NIMENI. Și, în ultima vreme, pare să ocupe foarte multe posturi.

NIMENI nu răspunde la întrebările importante.

NIMENI nu știe exact cine a greșit.

NIMENI nu pare prea interesat de felul în care au ajuns să trăiască românii după luni de măsuri, taxe, scumpiri și explicații.

NIMENI nu vrea să plece.

Dar, lucru cu adevărat interesant, NIMENI vrea să guverneze mai departe.

Chiar și atunci când tot mai mulți oameni au senzația că NIMENI nu îi mai reprezintă.

Este o performanță.

Probabil una dintre puținele care nu necesită indicatori.

NIMENI răspunde

Întrebați cine răspunde pentru o decizie.

Începe călătoria.

Ministerul vă poate trimite la autoritate.

Autoritatea la operator.

Operatorul la minister.

Ministerul poate explica faptul că problema este europeană.

Europa nu răspunde la telefon, cel puțin nu la al nostru.

Și, după ce cercul se închide, descoperim vinovatul.

NIMENI.

NIMENI a știut.

NIMENI putea anticipa.

NIMENI putea face altfel.

Eventual, a fost o situație excepțională.

România pare să fie țara în care situațiile excepționale se întâmplă cu o regularitate remarcabilă.

Apoi a dat Dunărea în clocot

Până acum câteva zile puteam discuta despre orice.

Deficit.

Reforme.

Pachete fiscale.

Funcții.

Coaliție.

Cine pleacă.

Cine rămâne.

Cine se supără pe cine.

Apoi Dunărea a început să scadă.

Și, brusc, o problemă despre care se vorbea de ani a ajuns la priza de curent.

Debitul redus și nivelurile foarte scăzute au pus presiune pe funcționarea Centralei Nucleare de la Cernavodă. Unitatea 2 a ajuns în situația în care oprirea sa devenise o posibilitate concretă dacă nivelul continua să coboare. România intrase deja în stare de alertă energetică pentru luna august, pe fondul secetei, caniculei și presiunii asupra sistemului energetic.

Au urmat intervențiile.

Derocări.

Barje scufundate pentru dirijarea apei.

Măsuri de urgență.

Ingineri.

Hidrologi.

Comitete.

Declarații.

Și, inevitabil, întrebarea:

Cum am ajuns aici?

Aici reapare NIMENI.

Cine a făcut calculele?

Asta este întrebarea care merită pusă după ce trece urgența.

Cine a făcut prognozele?

Pe ce date?

Ce scenarii de debit redus au fost luate în calcul?

Cine a analizat efectul lor asupra producției hidro și nucleare?

Cine a verificat dacă infrastructura critică poate funcționa într-un asemenea scenariu?

Cine a primit avertismentele?

Când?

Și ce a făcut cu ele?

Nu este nevoie de conspirații.

Dunărea nu trebuie „furată” de cineva pentru ca România să aibă o problemă.

Seceta și debitele foarte scăzute sunt fenomene reale, iar vulnerabilitatea energetică produsă de ele este la fel de reală. Tocmai de aceea administrația există pentru scenariul prost, nu numai pentru cel în care plouă suficient și toate graficele ies frumos.

Criza nu înseamnă automat că cineva a greșit.

Dar criza obligă la explicații.

Iar explicațiile trebuie date de cineva.

Nu de NIMENI.

Instituțiile există. Responsabilitatea se evaporă

Aici este, poate, problema mai mare decât Dunărea.

România nu duce lipsă de instituții.

Avem ministere.

Autorități.

Administrații.

Companii de stat.

Comitete.

Consilii.

Direcții.

Servicii.

Departamente.

Avem organigrame atât de mari încât uneori trebuie să mărești PDF-ul ca să găsești capătul.

Ce găsim mai greu este omul care spune:

„Da. Aceasta a fost decizia mea.”

Sau:

„Am greșit.”

Sau măcar:

„Aceasta este explicația.”

Responsabilitatea se deplasează atât de repede între instituții încât aproape că ar putea fi introdusă în sistemul energetic național.

Am produce câțiva megawați.

Și românii?

Ei sunt tot acolo.

Plătesc.

Așteaptă.

Fac economii.

Își calculează facturile.

Se întreabă cât va costa energia.

Cât va costa apa.

Cât vor mai crește taxele.

Cât mai valorează salariul.

Și mai ales cât din toate acestea mai pot duce.

Despre ei se vorbește mult în prezentări.

„Populația.”

„Consumatorul.”

„Contribuabilul.”

„Beneficiarul final.”

În viața reală îi cheamă altfel.

Sunt oameni.

Și poate ar vrea, din când în când, ca cineva să le spună simplu:

Ce s-a întâmplat?

Cine a știut?

Ce nu s-a făcut?

Ce facem acum?

Și cine răspunde dacă se întâmplă din nou?

Nu sunt întrebări populiste.

Sunt întrebările normale într-un stat normal.

NIMENI nu pleacă

Există însă un domeniu în care responsabilitatea devine brusc foarte clară.

Funcțiile.

Acolo NIMENI nu mai este chiar atât de greu de găsit.

NIMENI nu vrea să plece.

NIMENI nu consideră că situația este suficient de gravă pentru o demisie.

NIMENI nu pare să creadă că răspunderea politică trebuie să însemne, măcar uneori, și altceva decât o explicație la televizor.

Și NIMENI vrea să continue.

Să reformeze.

Să reorganizeze.

Să coordoneze.

Să guverneze.

Mai departe.

Poate răspunde NIMENI

Poate că într-o zi vom afla și cine a făcut prognozele.

Cine a văzut cifrele.

Cine a considerat că riscul este acceptabil.

Cine trebuia să pregătească variantele de rezervă.

Cine a întârziat.

Cine a decis.

Și cine n-a decis nimic.

Până atunci, putem sta liniștiți.

NIMENI este la post.

NIMENI veghează.

NIMENI răspunde.

Poate chiar și la telefon.

Din când în când.

Dacă recunoaște numărul.

Homo Polticus Actualis