România provizorie – Cum a ajuns interimatul regula în guvernanța companiilor de stat

Există domenii în care România a construit un cadru legislativ comparabil cu cel al statelor occidentale. Guvernanța corporativă a întreprinderilor publice este unul dintre ele. Încă din 2011, prin OUG nr. 109 privind guvernanța corporativă, statul și-a propus să profesionalizeze administrarea companiilor pe care le deține, să reducă influența politică și să introducă mecanisme moderne de selecție și evaluare a conducerii.

La aproape un deceniu și jumătate de la adoptarea acestei reforme, imaginea din teren este însă cu totul alta.

În multe dintre cele mai importante companii aflate în proprietatea statului, caracterul provizoriu al conducerii a devenit o stare aproape permanentă. Mandatele interimare, gândite ca soluții excepționale pentru perioade limitate, au ajuns să înlocuiască administrația stabilă pe care legea o prevedea.

Această realitate spune poate mai multe despre modul în care funcționează administrația românească decât o fac zeci de rapoarte oficiale.

De la excepție la regulă

Modelul imaginat de legiuitor este simplu.

Administratorii și directorii companiilor de stat trebuie selectați prin proceduri competitive, transparente, derulate cu sprijinul unor recrutori independenți. Mandatul lor este de patru ani, suficient pentru asumarea unei strategii și pentru evaluarea rezultatelor.

În practică însă, procedurile de selecție sunt adesea întârziate, suspendate, reluate sau contestate. Între timp, conducerea este asigurată prin mandate provizorii de câteva luni, prelungite succesiv.

Fenomenul nu este izolat. El poate fi observat, în diferite perioade, în companii importante din energie, transporturi, exploatarea resurselor naturale sau alte sectoare strategice.

Din punct de vedere juridic, interimatul este permis. Din punct de vedere managerial, el ridică însă o întrebare esențială: poate fi construită o strategie pe termen lung atunci când orizontul decizional se măsoară în câteva luni?

Costul nevăzut al instabilității

Orice companie funcționează pe baza predictibilității.

Investițiile majore presupun asumarea unor decizii care produc efecte peste trei, cinci sau chiar zece ani. Modernizarea infrastructurii, restructurarea organizațională, renegocierea contractelor importante sau implementarea unor programe complexe necesită continuitate managerială.

Un administrator aflat într-un mandat provizoriu știe că poate fi schimbat înainte ca rezultatele propriilor decizii să devină vizibile.

În aceste condiții, tentația este evidentă: administrarea curentă înlocuiește reforma, iar conservarea echilibrului imediat devine mai importantă decât schimbarea structurală.

Astfel apare o formă discretă de blocaj instituțional. Compania funcționează, dar evită deciziile dificile. Nu intră în criză, însă nici nu evoluează.

O reformă care a devenit jalon european

Importanța guvernanței corporative a depășit de mult dezbaterea internă.

Prin Planul Național de Redresare și Reziliență, România și-a asumat în fața Comisiei Europene implementarea efectivă a regulilor privind administrarea profesionistă a întreprinderilor publice. Reforma nu mai reprezintă doar o recomandare, ci o condiție asociată accesării unor fonduri europene importante.

Din acest motiv, modul în care sunt organizate selecțiile pentru membrii consiliilor de administrație și ai directoratelor a intrat sub o atenție fără precedent.

În ultimii ani, mai multe proceduri au fost reevaluate, reluate sau contestate, iar relația dintre autoritățile române și Comisia Europeană a demonstrat că simpla existență a legislației nu mai este suficientă. Contează aplicarea ei.

O problemă de guvernanță, nu doar de politică

Tentant este să privim această situație exclusiv prin prisma schimbărilor politice.

Problema este însă mai profundă.

Guvernanța corporativă înseamnă separarea interesului companiei de ciclul politic. Înseamnă existența unor administratori care răspund pentru performanță, nu pentru schimbările de majoritate parlamentară.

Atunci când această separare nu funcționează, efectele se propagă în întreaga economie.

Investițiile întârzie.

Proiectele strategice sunt amânate.

Companiile își pierd capacitatea de planificare.

În final, costurile ajung inevitabil la consumator, fie prin servicii mai slabe, fie prin eficiență redusă, fie prin oportunități economice ratate.

Lecțiile din afara României

Marile eșecuri de guvernanță corporativă din ultimii ani – de la Boeing până la Credit Suisse – au demonstrat că nici companiile private nu sunt imune la decizii greșite.

Diferența este însă una fundamentală.

În mediul privat, guvernanța defectuoasă produce reacții rapide din partea pieței, a investitorilor și a acționarilor.

În sectorul public, mecanismele de corecție sunt mai lente, iar costurile sunt dispersate asupra întregii societăți. De aceea, standardele de administrare ar trebui să fie cel puțin la fel de exigente.

Dincolo de lege

România nu mai are nevoie de o nouă legislație în acest domeniu.

Are nevoie ca legislația existentă să fie aplicată consecvent.

Limitarea strictă a interimatelor, finalizarea selecțiilor în termene rezonabile, evaluarea transparentă a performanței și publicarea indicatorilor de management nu reprezintă simple exerciții administrative. Ele sunt condiții pentru funcționarea normală a unor companii care gestionează infrastructură critică, resurse strategice și miliarde de lei din patrimoniul public.

Adevărata miză nu este cine ocupă temporar un scaun într-un consiliu de administrație.

Miza este capacitatea statului de a demonstra că propriile companii pot fi conduse după aceleași principii de profesionalism, responsabilitate și predictibilitate pe care le pretinde mediului privat.

Până când această schimbare nu va avea loc, România va continua să trăiască într-un paradox greu de explicat: o legislație europeană modernă și o practică administrativă în care provizoratul pare să fi devenit singura formă de permanență.

Cristian Radu I News Connect