Ultimul Cuvânt – Ecoul unei plecări

Nu suntem aici ca să judecăm oameni.

Aceasta e treaba instanțelor — omenești și, mai ales, divine.
Noi suntem aici să învățăm să iertăm. Doar așa putem ajunge, în timp, să ne iertăm și pe noi înșine.

Fac această postare cu convingerea profundă că fiecare om are dreptul la recunoaștere, la amintire și la a rămâne parte din istorie. Fie că a trăit o viață lungă sau scurtă, plină de responsabilități – în familie, în profesie sau în societate — acel om contează.

A existat.

Și pentru asta, merită respect.

A plecat Ion Iliescu.
Nu l-am cunoscut direct. Dar, ani de zile, am fost membru în partidul pe care l-a condus.
Scriu aceste rânduri nu dintr-o datorie politică, ci dintr-o asumare umană.
Nu mă tem să fiu vulnerabil.
Nu scriu pentru a da verdicte – nici despre oameni, nici despre epoci.

E ușor să judecăm trecutul din confortul prezentului.
Să punem etichete pe oameni sau vremuri pe care nu le-am trăit.
Dar, dacă vrem cu adevărat să fim liberi, trebuie să învățăm să iertăm.
Altfel, vom purta poveri care nu ne aparțin, vom rămâne prizonieri ai frustrărilor și nemulțumirilor altora.

Mi-a luat timp să înțeleg asta.

Am trecut printr-un proces penal.

Am fost condamnat în primă instanță.

Doi ani mai târziu, am fost achitat în recurs.

Dacă aș fi plecat în acei ani, aș fi rămas “inculpat” pentru totdeauna.

Dar am rămas.

Am stat.

Și am învățat să iert.

Am iertat judecătoarea care m-a condamnat.
Am iertat o fostă colegă care, sub jurământ, a spus în instanță că am amenințat-o cu moartea.
Am iertat medicul care, după ce am fost internat în stare gravă, a trecut două zile pe lângă patul meu fără să întrebe nimic – pentru că nu semnasem niște documente dintr-un program medical special în care voia să mă includă. În 48 de ore, de la internare. Atunci, sau niciodată. Atunci, a fost niciodată.

Am iertat pe cei care în 2017 mi-au spus cu tristețe că regretă că nu vom mai lucra împreună – apoi au fost primii care au ieșit public cu calomnii la adresa mea.
Am iertat pe cei care îmi întunecau sărbătorile cu știri false, într-o anumită perioadă a vieții.
Am iertat și pe alții. Mai mulți decât aș fi crezut că va fi nevoie să iert.

Cel mai greu, însă, a fost să mă iert pe mine.

Pentru greșelile făcute.

Pentru cuvintele nespuse.

Pentru tăcerile greșite.

A fost un proces la fel de intens, poate chiar mai profund, decât cel juridic prin care am trecut.

Anii aceștia au avut un preț.

L-am plătit.

Integral.

Nu am lăsat datorii.

De ceva timp, mă gândesc tot mai des la cum ne-am schimbat noi, ca popor, în raport cu cei care pleacă.
Am fost cândva obișnuiți să recunoaștem, să cinstim, să păstrăm memoria.
Acum, parcă uităm repede. Sau alegem să jignim.

Când a plecat tata, în 2015, a fost primul șoc major în familie. Eram amorțit.
Când a plecat mama, anul trecut, credeam că voi ști cum e. N-a fost așa.
Am scris necrologul pentru preot și mi-am promis să nu-l fac lacrimogen. Să nu fie fals. A ieșit, totuși, emoționant. Era adevăr. Era durere. Era dragoste.

Am scris despre Papa Francisc, „Rugăciunea tăcută“. la plecarea sa. Emoționant, deși și el era controversat..

Am scris și despre un prieten drag, plecat prematur. Am stilizat, dar am păstrat emoția nefiltrată a acelor zile.

Astăzi scriu despre Ion Iliescu.

Un reper.

Un martor.

Dar și un „actor“ al istoriei recente.

Cu bune și cu rele.

Ca noi toți.

Când, peste mulți ani, se vor desecretiza arhivele, poate cei de după noi vor știi mai multe.

Dar nu-i va mai interesa.

Așa cum nici pe noi nu ne mai mișcă poveștile secolelor trecute.

Istoria are timp.

Noi, nu.

95 de ani.

Poate prea mulți, mai ales spre final.

Poate prea puțini, dacă ne gândim la cât de greu e să te desprinzi.

Depinde de unde privești.

Alt paradox.

Să trăiești și să te uiți în urmă după atâția ani – poate fi o binecuvântare.

Sau o pedeapsă.

Așadar,
Dumnezeu să-l odihnească pe Ion Iliescu.
Să păstrăm, în memoria colectivă, doar ceea ce a fost bun pentru România.
Restul nu ne aparține nouă. Judecata aparține Celui de Sus.
Noi avem doar opinii.

Și e important să ni le respectăm unii altora- chiar și când nu suntem de acord cu ele.

De astăzi, viața va fi altfel.

Nu mai avem pe cine să dăm vina.

Doar pe noi.

Pentru Ion Iliescu, acesta este un „ultim cuvânt“.

Pentru mine, este primul dintr-o serie.

Pentru că voi mai scrie. Despre cei care pleacă – cu demnitate, în tăcere, în uitare sau în controverse. Indiferent de cum sunt priviți azi, fiecare merită o amintire așezată. Nu voi scrie fără rost despre cei care sunt încă în viață. Scrisul meu nu e judecată, ci o formă de a păstra vie umanitatea din noi.

Este un angajament. Îl voi respecta.

Când nu voi mai putea singur, voi scrie împreună cu alții.

Drum bun în eternitate, Ion Iliescu.

Cristian Radu

Redactor șef